Ne pierdem vremea. Singurul plan B de succes ar fi unul politic, care să ne aducă un program de austeritate şi creştere sprijinit de mai mult de o minoritate parlamentară şi pe care să îl accepte şi o parte din sindicate. E la modă să deteşti sindicatele, dar dacă o parte din sindicatele astea (cu Alfa în frunte) nu se alăturau societăţii civile contra lui Iliescu în 1996, azi eram la mandatul său numărul 5, ca în Belarus. Numai cine nu a prins minerii poate compara sindicatele de azi cu cel condus de Miron Cozma. Chiar am uitat ce au fost mineriadele, dacă le putem compara cu atâta frivolitate. Ignoranţa e în creştere, mai ales la tineri, şi nu ştiu cum putem lupta contra ei. Eu am postat tot ce am scris mai de bază şi la care am obţinut copyright-ul de la editori pe o pagină proprie, bilingvă: http://www.sar.org.ro/amp/. Rămâne să scanez o copie din Românii după 89', cu discursurile lui Iliescu din iunie 1990, să o afişez şi pe aceasta, cu lungile citate de aprobare din Adevărul şi Azi - numai că nu mai am nici o copie a cărţii.
Am supravieţuit mineriadelor, dar nu ne prea putem lăuda cu mare lucru în săptămâna aniversării lor. Să mulţumim B1 TV că a reprogramat filmul lui Stere Gulea, că dacă nu îi vedeam acolo pe Blandiana şi pe Băcanu puteam crede că eroii acelor zile au fost Stanomir, Neamţu şi Volodea SRL, care au făcut multă promoţie versiunii lor oficiale prin ziare. În fond, a cui e vina că singurul disident din România care a primit ceva recunoaştere este Laszlo Tökes, dat fiind că pe respectivele locuri în Parlamentul European noi i-am trimis pe EBA şi Becali? A noastră, a românilor - nu: că noi am votat contra lui. Iată că avem prima poziţie internaţională importantă din istoria noastră, un vicepreşedinte al Parlamentului European. Dar nu ne alegem cu nimic, nici măcar cu bucuria.









