Cum poate progresa aplicarea unui program care nu are susţinere populară şi care a pierdut majoritatea în Parlament? Cum poate continua un guvern care, datorită originalităţii constituţionale româneşti, nu pică atunci când pierde majoritatea, un guvern, cu alte cuvinte, iresponsabil? Desigur, nu e primul, Guvernul Tăriceanu a inaugurat seria. La precedenta moţiune eşuată contra lui Tăriceanu am primit SMS-uri în Germania cu „Ce bine-mi pare c-aţi luat ţeapă". E o confuzie la mijloc, probabil, eu nu am luat nici o ţeapă, nici atunci şi nici acum. Poate voi? Ca orice om responsabil - şi care se mai şi întâlnise săptămâna asta cu nişte bancheri români cam palizi -, am sperat că nu o să pice guvernul. Dar asta nu înseamnă că e altceva decât un guvern iresponsabil şi care merita să pice, dacă o dată cu el nu s-ar fi dus şi bruma noastră de credibilitate externă.

Definiţia guvernului iresponsabil, care devine deja o tradiţie constituţională la români, se referă la un Executiv care se retrage „în anticiparea unui vot ostil, când nu se mai sprijină decât pe majorităţi slabe şi nesigure". Scriind puţin după urcarea pe tron a reginei Victoria, lordul Durham, autorul citatului de mai sus, observa că, în Anglia, de la Glorioasa Revoluţie din 1688 nu mai fusese folosită cenzura parlamentară contra vreunui ministru sau cabinet, deoarece toate cabinetele care pierduseră aprobarea majorităţii îşi depuseseră imediat mandatul. Ideea că ţara nu avea alternativă - şi de aceea nu s-a retras guvernul - e ridicolă. A fost timp destul pentru a fi negociat un guvern de criză sprijinit de toate partidele, iar cel actual putea sta până la instalarea celuilalt şi pleca decent şi discret. De ce să plece, dacă măsurile sunt bune? Unu, că mă îndoiesc că sunt; doi, că nu poţi leza drepturile sociale ale oamenilor (poate nu aţi observat, dar statul nostru de drept este unul social, noi am ratificat fără excepţie şi Tratatul de la Nisa, şi pe cel de la Lisabona, nu suntem englezi, nu avem opt-outs, deci statul nostru de drept european e cel social, nu cel liberal) decât cu permisiunea lor, nu cu minoritate parlamentară şi cu opoziţie sindicală generală.

Dacă în loc de guvern apolitic de criză avem, pe de o parte, nişte tentative de revoluţie la televizor cu pensionari leşinaţi de căldură, iar pe de alta o cramponare de putere, care nu ne promite decât şi mai multă radicalizare, e pentru că nu avem minte. Acum urmează a doua moţiune şi tentativa de suspendare, dar după ce se termină campionatul de fotbal. Inevitabil? Nu. Ca şi soluţia financiară aleasă de guvern, şi la cea politică exista alternativă. Alternativa este însă pentru cine are organul alternativei.

Dar poate totuşi să ne relaxăm, că au rămas ai noştri? Trebuie să vă cred pe cuvânt. Că eu abia am venit în vacanţă acasă, ca să văd că guvernul era bine apărat în emisiunea oficioasă a lui Radu Moraru, întâi de dl Talpeş, fost consilier şi şef de serviciu secret sub Iliescu, pe urmă de dl Cristoiu, autorul celebrei delaţiuni prin care se atrăgea atenţia conducerii comuniste că, dacă disidentul Dorin Tudoran nu e sancţionat mai drastic (Securitate, nu fii bleagă!), exemplul va fi urmat şi de alţii (găsiţi pe blogul lui Dorin Tudoran această capodoperă de stil delaţionist: http://www.dorintudoran.com/2010/02/28/tradare-%c8%99i-vigilen%c8%9ba-2/). Sau poate ar trebui să mă liniştească dramatica bătălie pentru Curtea Constituţională, care a ţinut lumea cu respiraţia tăiată? Poate ar fi fost aşa dacă, din cele trei propuneri ale PDL, două nu ar fi putut fi şi ale PSD, şi anume Simina Tănăsescu (aripa Rodica Stănoiu) şi Iulia Motoc (aripa Geoană). Despre al treilea domn nu ştiu nimic şi, optimistă din fire, sper că e un independent. Dar rămâne întrebarea de ce îi oferă PDL ca alternative în domeniul justiţiei doar pe aceia care nu prind primele locuri în PSD, partid mai ierarhic.

Între timp, agenţiile de rating ne mai trag un pic în jos, iar BNR apără leul, deşi, dacă l-ar mai lăsa puţin din mână, poate nu s-ar contracta economia cu un procent faţă de anul trecut. Dar e un vechi calcul electoral faptul că e psihologic mai greu de suportat pentru popor să vadă leul plonjând decât să vadă PIB-ul, cifră mai abstractă şi greu de interpretat, că se mai strânge niţel, ca stridia când îi mai dai cu lămâie. La fel, în spatele acestui eroism al tăierii salariilor şi pensiilor se iţeşte logica electorală. Dureros cum e, tot nu loveşte pe toată lumea, cum ar fi lovit creşterea TVA sugerată de FMI. În continuare politica noastră publică nu se face cu modele economice, ci cu sondaje.

Planul B, ca să nu vă pierdeţi răbdarea, nu e mai raţional decât planul A. El sună aşa: cine se bucură de încredere nu poate pleca din guvern, indiferent de performanţă, deci Nutzy stă. Cine ne poate şantaja migrând, de exemplu, cu o întreagă aripă a partidului la suspendarea eventuală a preşedintelui (nici un suspans - începe cu B şi se termină cu A) tot nu poate pleca. Poate pleca cineva? Da, sigur: fraieri se găsesc, ca ministrul Agriculturii, un tehnocrat importat de la Bruxelles. Şi gafeuri ca Funeriu sau Şeitan. Şi no-names, plini de ei, din rândul doi.