Pontismul mi se pare cea mai periculoasă formă de manifestare politică de până acum, agresiunile din campania electorală fiind doar o continuare a ceea ce am văzut în ultimii ani și un preambul a ceea ce o să tot vedem de acum înainte.
Dezlănțuirea Gabrielei Vrânceanu Firea Pandele – o Apacistă pe stil nou – împotriva lui Iohannis (acuzat că lipsa de progenituri nu ar cadra cu profilul pesedist al candidatului universal) m-a făcut să înțeleg mai bine ce înseamnă „pontismul“. Ce a însemnat de fapt trâmbițata schimbare de generație politică și cum s-a întrupat ea în ceata de babuini pe care o vedem arătându-ne aproape zilnic fundurile roșii. „Pontismul“ nu are nicio legătură cu ideologia, cu vreun proiect major pentru „țară și popor“, cu vreun crez sau viziune despre societate. N-are legătură nici măcar cu ferocitatea antibăsismului din ultimii ani, cu raportarea la corupție și justiție sau chiar cu campania electorală. Nu e vorba nici măcar de o stilistică intenționată, de o mentalitate tributară trecutului sau proastei educații, de luptă politică. Ceea ce vedem de câțiva ani încoace nu are vreo motivare. E pur și simplu vorba de un imens tupeu și țopârlanie care umple un vid. Un nimic obraznic și gonflat de puterea pe care o deține. E „naturelul“ pontiștilor.
Prin comparație, „dinozaurii“ Iliescu, Năstase sau alde Cozmâncă par acum niște domni, aveau niscaiva convingeri – nu discut natura acestora -, o educație a autocontrolului dobândită sub comuniști, știau că nu tot ce zbura se înghițea pe nemestecatelea, pentru ca apoi să fie scuipat cocoloșul în public. Băieții și fetele astea din noua generație politică au grefat cu mândrie autosuficientă ticăloșia și corupția precedesorilor pe un abis interior, rezultatul fiind o politică de o josnicie nemaiîntâlnită, totuși, în 25 de ani.
Citiți continuarea textului în Revista 22.