Luat repede de ştirile că ar fi fost denunţat de ANAF la DNA, Victor Ponta a declarat că e o lucrătură a lui Dan Andronic. Ar fi putut spune Lăzăroiu la cum merg lucrurile zilele astea, dar a zis Andronic şi, deşi nu sunt o persoană care crede automat ce zice dl Ponta, de data asta mi se pare că e ceva, iar avertismentul merită reţinut. Pentru cititorii care nu îşi pierd vremea în a reţine numele irelevante, dnul Andronic e un consultant politic.
Dacă nu apare pe listele mele de impostori prea des sau niciodată este pentru că nu e un impostor. Nu pretinde că e profesor de comunicare sau ştiinţe politice ca alţii, nu are studenţi pe care, cu autoritatea unei catedre, fie şi în România sau la SNSPA, să îi înveţe să inventeze sondaje care nu există sau să facă grupuri focus pe care le poate face orice om de pe stradă. El este un consultant de marketing politic fără pregătire şi pretenţii academice, care poate cumpăra la bucată academici impostori care fac cele de mai sus când are nevoie de ei, dar altfel se prezintă doar ca om de imagine şi, cum imaginea nu necesită doctorat şi nu necesită nimic, nu e vina lui că atâţia îi dau bani şi îi acceptă sfaturile. Cum spune Nae Gheorghidiu: de asta există proştii, ca deştepţii să trăiască.
Andronic este deci un deştept. Ceva mai deştept ca Sebi Lăzăroiu, dacă te uiţi la cât au agonisit după ce au pornit în viaţă fără nimic. Amândoi au fost deştepţii lui Hrebenciuc, al căror centru de comandă era în secretariatul general al guvernului sub Micky Şpagă, de unde emanau sondaje adormitoare. Miza lor era mare, dovadă că dl Hrebenciuc şi cu mine ne-am confruntat cu toate armele în 2004, pentru că aveam îndrăzneala de a concepe şi măsura unicele sondaje autentice din România, executate de SAR la CURS. Dnul Funar mi-a făcut şi plângere penală, sub Botoş şi Stănoiu, aşa că la mine, care am mai multe lucrări ISI pe bază de sondaje, a venit poliţia să mă întrebe dacă e adevărat că induc lumea în eroare (când zic că PSD nu are 50% şi peste), dar la băieţii SNSPA care nu se osteneau nici să trimită operatori pe teren – că era mai uşor să ia banii lui Hrebe şi să îi scrie direct ştirea cu rezultatele sondajului – nu a venit nimeni vreodată să îi deranjeze. Că asta era formula casei. Nu există realitate, există doar reflectarea ei.
Cum spunea Alastair Campbell, un golan care a fost şeful de imagine al guvernului Blair, cea mai importantă întrebare de comunicare este: „Ce titlu vrei să ai în tabloidele de mâine?”. Ponta, la colţ? Asul din mâneca lui Băsescu? USL, în dificultate? Pentru acest titlu din tabloidele de mâine se face totul: decizii, discursuri la TV, propuneri legislative etc. Dar cum consultanţii de imagine din România îşi permit ceea ce în Vest nu se poate, la noi se trece treptat la stadiul în care comunicarea nu doar că pune în umbră faptul real (DNA nu îl anchetează pe Ponta, nici pe Şova şi poate nu anchetează pe nimeni, nici competenţa nu s-a stabilit – nu că băieţii nu ar avea contracte de avocatură cu statul, le-am publicat demult pe romaniacurata.ro, dar suprataxarea nu e corupţie sau de competenţa DNA), ci se substituie lui. E nevoie doar de un pretext, din acesta se face o campanie. Nu avem pretextul? Ei, drace, facem cum îi spunea marele patron de presă Hearst, de la începuturile presei americane, corespondentului de război care, ajuns acolo, raporta că nu e nici un război: „N-ai priceput. Fă rost de unul!”.
Presa duşmană PDL s-a obişnuit demult să livreze asemenea războaie, titlurile tabloide aferente lor şi atribuirea răspunderii unor ţapi ispăşitori. Din reflexul lui 2004, când toţi susţineam alternativa la dl Năstase şi consultanţii săi Dan Andronic, Bogdan Teodorescu şi compania, ce mai era liber din presă pe atunci a continuat un timp să-i sprijine pe Băsescu şi Alianţa. Dar această parte făcea asta din convingere: contrar a ce insinuau mizerabil băieţii lui Voiculescu pe la Antena 3, oameni ca Ioana Lupea sau Mircea Marian nu erau oamenii puterii. Cine voia ceva a încasat repede, genul Avramescu. Eu le-am atras atenţia la mai mulţi moderatori în 2006-2007 să nu mă mai invite să reprezint punctul de vedere al PD în emisiuni, iar dacă le luam partea (PD-ului) e că de la ei nu era invitat nimeni şi ceilalţi îi înjurau în lipsă. Nu toleram aşa ceva şi nu tolerez nici azi, dar o parte din decizia mea de a nu mai apărea la televiziune se datorează acestei degradări în care emisiunile ajunseseră integral regizate: subiectul era fals, invitaţii aveau roluri desemnate şi, decât să mă duc mereu să dejoc toate porcăriile – cum am făcut la o emisiune a Corinei Drăgotescu şi a lui Andrei Gheorghe, iar Vântu i-a pus după aceea să facă un promo al emisiunii în care să mă înfiereze că i-am făcut de râs, de parcă aşa ceva e posibil după -, am preferat să mă retrag.
Băsescu şi PDL s-au bucurat deci de apărarea dezinteresată a multora, de la Mircea Cărtărescu la Andreea Pora, dar cum cine te apără doar din convingere inevitabil te mai critică atunci când o dai în bară, după ce a început devierea cu Udrea şi EBA situaţia s-a schimbat. Nici agenţii secreţi din presă nu mai erau suficienţi, mai ales că sunt mai mult pe extern şi era greu să spui la gafele lui Băsescu că nu îl înţelege Vestul, că, vezi Doamne, Sarkozy, Obama şi compania sunt insensibili la farmecul constănţean, iar alde Roncea nu mai serveau la nimic, că pe tot ce publicau ei lăsau duhoarea talibană ca semnătură. Atunci au făcut pasul consultanţii de imagine. Ei au dat asigurări că apărarea lor nu se sprijină pe lucruri aşa de volatile precum simpatia sau convingerile. Că ei au o tehnologie perfect transferabilă de la stânga la dreapta, în care nu mai contează ce spune Sarkozy sau ce a făcut Ponta şi în care realităţii i se poate substitui una virtuală.
Că ei sunt aceia care pot face visul lui Năstase din stenograme realitate – ei sunt regia din televiziune. Cu alte cuvinte, că la propaganda neagră de la Antene se poate răspunde în natură – la fel, cu făcături, calomnii şi interviuri propagandistice cu dl Cocoş în pagina 1. Reciclându-i, fireşte, pe oamenii lor vechi, alde Cristoiu şi compania, dar şi aruncând pe piaţă carne de tun proaspătă, deşi de mâna a doua sau a treia. Desigur, unele ziare şi-au pierdut tirajele în acest proces şi unii moderatori TV din staruri au ajuns la coada clasamentului, dar ăsta e preţul. Oamenii au fost deploaiaţi pe teren, de la intelectualii lui Băsescu la bloggerii plătiţi de Udrea şi Plăcintă, şi aşa a început, de vreo doi ani deja, sufocarea presei veritabile.
Şi aşa industria de imagine a lui Hrebenciuc şi Năstase s-a mutat dincoace. Duse sunt vremurile când pionierul Miron Mitrea îşi antrena postacii sau Victor Ciutacu făcea audienţă, azi autorii online ai
dnelor Udrea şi Plăcintă domină piaţa şi postacii lor îşi scriu maculatura pe forumuri aşa prolix, că omoară orice discuţie autentică. Ei lansează mesaje propagandistice pe canalele lor de mică audienţă şi credibilitate, destul ca surse cândva mai credibile (TRU, Volo Tismăneanu) să le ridice la plasă mai public citând blogurile lor anonime. Să fi văzut cum a descoperit bloggerul Theophyle că istoria celui de-al doilea război mondial ar fi rămas veşnic prost interpretată dacă şeful statului nu avea curajul să deschidă discuţia despre rolul monarhiei (!), idioţenie reluată de TRU şi etalată în văzul lumii. Se compun materiale întregi, ştiri, interviuri şi anchete care sunt plasate ziarelor favorabile, care îşi pun doar semnătura, chiar şi agenţiilor de ştiri. Materialele Roşia Montană au deschis drumul în direcţia asta, ele vin integral scrise de staff-ul de imagine al firmei şi apar aşa, eventual la fel în două-trei organe de presă, pentru că proiectul se bucură de graţia actualului regim, nu că ar fi ei duşmanii mediului şi ai patrimoniului mai mult ca PSD (doar în Daciana îmi pun speranţe), dar nu văd oamenii de ce ar lăsa comisioanele viitorului regim.
În 2004 presa virtuală a oferit o alternativă celei tradiţionale strict controlate de PSD. Lecţia a fost învăţată, iar azi presa virtuală mainstream a fost infestată în mare măsură. Brânduşa Armanca ţine o rubrică inspirată în „revista 22″, încercând să facă o poliţie a presei, dar minus noutăţi vechi cum că presa, Voiculescu şi Lucica Hossu Longin sunt, de fapt, buni pretini nu prea are ce raporta din presa tradiţională. O extindere a supravegherii pe online, de exemplu scoţând în evidenţă articolele care nu sunt scrise în redacţii, ci vin de la staff-uri, Ada, Dan şi compania, asta ar fi interesant, că nu oricine le vede ca mine dintr-o singură privire pe lună. Dar ştiu şi eu că nu se poate face. Că şi bietele reviste intelectuale au ajuns tot pe banii a diverşi mogulaşi care le ţin la suprafaţă – dacă asta se cheamă suprafaţă.
Şi mai interesant ar fi un alt experiment. Să le dăm lui Traian Ungureanu, Tismăneanu şi Andronic vreme de o lună de zile Antena 3 şi Realitatea, de care s-au plâns atâta, şi pe bună dreptate. Şi după aceea să vedem dacă presa adevărată e cea care a câştigat acolo sau doar contrapropaganda. Că veni vorba, pe vremea când încercam să facem presă adevărată la TVR (1997-1998) şi să oferim un model de jurnalism civic unui mediu care se degrada repede, dl Tucă m-a întrebat într-o emisiune de mare audienţă cum nu ne e frică să ne compromitem şi unde ne vom duce de la TVR, că presa autohtonă ne va închide uşile. Eu aveam deja invitaţia la Harvard şi i-am arătat-o. Bine-bine, a zis el, dvs. mergeţi la Harvard, dar dna Toader? În sensul literal că nu o va angaja nimeni. Anca Toader a plecat la BBC şi când redacţia română a fost închisă nu s-a dus acasă, precum alţii, ci s-a transferat la Training. Secţia asta cândva faimoasă a BBC, care transmitea standardele celei mai înalte prese de calitate în toată lumea, a fost şi ea lovită de austeritate. Dar azi, şi de vreo doi ani încoace, BBC Training înseamnă practic Anca Toader, care călătoreşte din Nepal în Argentina învăţând echipe tinere care sunt standardele unei prese adevărate. Asta, deşi este unicul jurnalist din România condamnat de un club de presă în care figurau Roşca Stănescu, Mihaiu şi CTP pentru abatere de la etica profesională. E vorba de etica presei româneşti. Faţă de care era, într-adevăr, cât se poate de deviantă.
Alina Mungiu-Pippidi este preşedinte SAR şi profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin
