Problema incorup-tibilității primarilor și, în general, a reprezentanților puterii locale scoate la lumină carențe de sistem, și nu abateri de la o normă respectată în rest cu strictețe la toate nivelurile puterii. Ea ține de moduri diferite de a gândi politica, poziționarea deținătorilor dreptului la decizie și a puterii în general. Nu este vorba de o dispută de manual politologic, ci despre exercitarea puterii reale în spațiul politic românesc.
Această chestiune relevă pentru început, pentru orice observator, oricât de neinstruit, o gravă sciziune între componentele sistemului politic românesc: cea dintre modul de gândire și de acțiune al președinției și cea dintre acela al Parlamentului. În principiu, diferențele – legitime și explicabile – între aceste instanțe care au drept scop cooperarea și funcționarea ameliorată, în folosul națiunii române, al cetățenilor (și nu aducerea de prejudicii reciproce, fie și numai de imagine) ar trebui să slujească interesul public, al cetățeanului, și chiar pe cel de dincolo de cetățean, al ansamblului națiunii. Din păcate, nu acesta este cazul. Fiecare dintre cele două componente ale statalității noastre își arogă cu trufie rolul de a fi adevăratul reprezentant al intereselor naționale, chiar dacă, de fapt, fiecare se reprezintă doar pe sine într-o bătălie tribală, aducând a război civil rece, nu fierbinte, între instituții.
Apoi, trecând la analiza viziunilor asupra actului legal în cauză, se cons-tată de la prima vedere că diferența este între două viziuni politice distincte, nici una dintre ele nefiind rezultatul amplasării celor care le exprimă în orizontul unei meditații cu privire la foloasele binelui public și național. Inițiatorii legii care șterge cu buretele incompatibilitățile, conferind noi atribuții de decizie și influență deținătorilor puterii locale, perpetuează o perspectivă de gașcă, prost elitistă (noi să dominăm, interesele găștii noastre de puternici mari și mici să prospere, iar națiunea să își îngusteze mecanismele de control și de sancționare a abaterilor). În schimb, președinția combate această tendință penibilă și nepatriotică, făcându-se purtătoarea de cuvânt a unei alte perspective străine de așteptările oneste menționate: să nu facem asta, pentru ca voi să nu vă întăriți (ca unii ce tocmai guvernează și nu mă reprezintă). Iar argumentul pus în discuție cu toată greutatea este că Europa nu vrea așa ceva.
În esență însă problema este ce reprezintă binele cetățeanului individual și generic? Mărirea prăpastiei între puternici și cei lipsiți de putere? Sau erodarea puterii adversarului politic și conformarea la direcția de îna-intare generală a Europei? La modul relativ, probabil că alinierea la standarde europene. Numai că la acestea te poți alinia ipocrit și neproductiv, comportându-te ca un vechil al ei în teritoriu, sau organic, dintr-o solidaritate de valori, cutume și uzuri (fără abuzuri) instituționale. Ar fi deci prea puțin să se constate că Traian Băsescu este, în cazul de față, mai convenabil de urmat doar pentru că punctul lui de vedere sună mai conformist. În principiu, ideea unei consolidări a puterii locale nu este malefică, într-un stat care iubește hipercentralizarea încă de acum o sută cincizeci de ani (ne amintim cum, pentru a-și face reformele, dar nu numai, Cuza și Kogălniceanu au desființat legislativul Principatelor Unite).
Dar ea nu trebuie să se facă împotriva bunului simț și a bunelor practici în materie de aplicare a legii, nici „cu dedicație”, pentru a privilegia propria fratrie. Pe de altă parte, este excelent să apărăm conformitatea cu modelul european la care aderăm. Dar nu să mărim și mai mult prăpastia dintre instituțiile partenere ale statului propriu, nu să asmuțim, încă o dată, pe „ai noștri” împotriva „celorlalți”.
Mă întreb cum am putea pune la punct, ca țară, un tip de bună funcționare a organelor de stat care să elimine automat vendetele personale, bătălia pe față, cu orice mijloace, împotriva celui care m-a învins sau pe care doresc să îl anihilez, nemulțumindu-mă cu limitele jocului democratic, al combaterii de idei și de practici improprii statalității, puterii și opoziției. Cum am putea, oare, restitui statalitatea intereselor țării, scoțând-o din zodia mafiotismului, a obiceiurilor cetei înarmate medievale – slavii noștri îi spuneau drujină acesteia –, păstrând-o în zona civilizației, făcând-o să ne slujească interesele societății proprii mai bine? Acțiunea DNA și ANI este binevenită, dar rezultatul este ce se vede: dispar persoane după gratii, nu se elimină principiile, abuzurile și opțiunea pentru criminalitate însăși. În asemenea condiții, o nouă generație de politicieni va perpetua aceleași practici și aceleași moduri de a gândi perverse. Conformitatea cu Europa nu se rezumă la vitrină, ci ar trebui să fie una empatică, asumată, interiorizată și consecventă.
Sunt de acord cu Băsescu, să rămânem cu puterea locală în orizontul expunerii la examenul justiției. Dar pentru interesul fiecăruia dintre noi, nu fiindcă dă bine la Bruxelles și pentru că PSD mai primește o copită. Și, tot așa, sunt de aceeași părere cu propunătorii schimbărilor care să întărească puterea locală, dar nu împotriva interesului cetățenilor și nu peste capul justiției, ci pentru a echilibra excesul de centralism și mai buna gestionare a societății românești.
Ovidiu Pecican este profesor
la Universitatea Babeș-Bolyai
