Greva din invatamant s-a amanat sine die. La fel si momentul majorarii salariilor dascalilor. Invatamantul romanesc a incremenit din nou in asteptarea momentului cand problemele salariale ale profesorilor vor fi rezolvate. De fapt, vesnica stare de asteptare pare sa fie atributul perfect care a caracterizat sistemul de invatamant al ultimilor 18 ani. S-au asteptat bani, s-a asteptat reforma, s-a asteptat descentralizare, s-a asteptat modificarea structurii examenelor; peste cativa ani se vor astepta in zadar in scoli copiii, deoarece generatiile "decreteilor" lui Ceausescu au trecut.

Multe dintre asteptarile actorilor sistemului educational (parinti, profesori si elevi) au vizat, asadar, tot felul de obiective. Multe dintre obiective au fost modificate sau ratate la fiecare doi-trei ani. Grupa pregatitoare obligatorie in invatamantul prescolar a fost, de pilda, o masura indelung laudata de initiatorii ei, pana in momentul in care a devenit evident ca nimeni nu se gandise ca numarul locurilor existente fizic in gradinite era insuficient pentru toti copiii. Numarul anilor de invatamant obligatoriu a fost modificat si el de trei ori, pe fundalul asteptarilor legate de reforma. In vreo patru feluri au fost schimbate, din cauza asteptarilor diversilor diriguitori ai domeniului educatiei, modalitatea de finalizare a studiilor obligatorii si sistemul de selectare si repartizare a candidatilor in invatamantul liceal.

Structura bacalaureatului, programele, numarul de probe si modalitatea de sustinere a acestui examen s-au modificat si ele in mod repetat in ultimele doua decenii. Odiseea bacalaureatului romanesc ar putea reprezenta chiar subiectul unui roman-fluviu, cu episoade pline de suspans, precum greve si proteste de strada ale absolventilor si ale parintilor. Descrierea sistemelor de admitere experimentate in invatamantul superior seamana, la randul ei, cu un roman politist; ea a presupus rasturnari spectaculoase de situatie (inlocuirea concursului de admitere cu proba dosarului), reveniri neasteptate (examen combinat cu media de la bacalaureat) si povesti horror cu un final incetosat (numerosi licentiati analfabeti). Forma examenului de finalizare a studiilor universitare a trecut, si ea, prin patru variante diferite, pentru ca acum multe facultati sa revina pe furis la sistemul folosit pana in 1995.

In tot acest haos marcat de schimbari si asteptari, cele mai putine elanuri reformatoare ale duzinei de ministri instalate in fruntea Ministerului Educatiei, Cercetarii si Tineretului – care si-a modificat si el denumirea de vreo cinci-sase ori – au vizat insa un punct-cheie al sistemului educational: specializarile universitare centrate pe pregatirea viitorilor profesori. Aici
lucrurile nu s-au schimbat. Nimeni nu a parut ca asteapta ceva de la fabricile de dascali. In facultati s-a conservat acelasi trunchi sanatos de discipline din profilul de baza al specializarii respective (care, cel mai adesea, au prea putin in comun cu ce ar trebui sa stie viitorul profesor cand va ajunge la catedra, intr-o scoala generala sau un liceu), pe care a fost altoit asa-zisul modul de pregatire psihopedagogica, ce a reunit sub o singura umbrela discipline precum pedagogia, psihologia scolara, metodica predarii disciplinei si practica pedagogica.

Aceste discipline, studiate fiecare cate un semestru, au ramas insa de un formalism ingrozitor. Cu bagajul de cunostinte astfel dobandite, absolventul nu este pregatit nici macar sa obtina nota de trecere la examenul de titularizare in invatamant. Cele 30 de ore de practica pedagogica, insotite de doar doua-trei ore de predare efectiva, il lasa pe viitorul profesor de-a dreptul dezarmat in prima sa confruntare cu clasa. In conditiile acestei "bube originare", despre ore atractive si profesori formati pentru a capta atentia a 25 de elevi nici nu se poate vorbi.