Votul negativ dat de greci la referendumul de la începutul lunii iulie cu privire la oferta de bail-out făcută de creditorii țării nu reprezintă, în ciuda a ceea ce mulți afirmă, mai ales cei care nu trebuie să suporte consecințele propriilor cuvinte, o “victorie pentru democrație”. Deoarece democrația, așa cum grecii știu mai bine decât oricine, este o chestiune de mediere, de reprezentare și o delegare ordonată a puterii. Nu este, de obicei, o chestiune de referendum.
Democrația înseamnă referendum doar în circumstanțe excepționale: când liderii aleși rămân fără idei, când au pierdut încrederea electoratului sau când abordările uzuale au încetat să funcționeze. A fost acesta cazul Greciei? A fost poziția prim-ministrului Alexis Tsipras atât de slabă că nu a avut o opțiune mai bună decât să transfere responsabilitatea către poporul său, apelând la această formă extraordinară a democrației? Ce s-ar fi întâmplat dacă partenerii Greciei, de fiecare dată când s-ar fi confruntat cu o decizie pe care nu ar fi avut curajul să o adopte, ar fi întrerupt discuțiile și ar fi cerut o săptămână pentru a permite poporului să decidă?
Se spune adesea – și pe bună dreptate – că Europa este prea birocratică, prea masivă, prea înceată în decizii. Dar nici abordarea lui Tsipras nu compensează aceste defecte, asta e cel puțin sigur. Să presupunem totuși că decizia pe care ar fi trebuit să o ia premierul grec ar fi fost atât de crucială și de complexă că merita pasul excepțional spre referendum. În acest caz, evenimentul ar fi trebuit să reflecte complexitatea respectivă. Ar fi trebuit să fie o sondare atentă și deliberată a voinței poporului. Ar fi trebuit organizat și desfășurat cu respectul cuvenit mizelor implicate, guvernul asigurându-se că informațiile adecvate sunt transmise poporului grec.
În schimb, Grecia s-a ales cu un referendum organizat în grabă. I s-a adresat o întrebare opacă, ba chiar de-a dreptul de neînțeles. Nu a avut parte de o campanie de informare publică demnă de acest nume. A obținut un apel pentru un vot “Nu” pe care nimeni nu l-a înțeles. Detaliile propunerilor pe care alegătorii greci ar fi trebuit să le respingă nici măcar nu au fost făcute publice.
Grecii antici aveau două cuvinte care să desemneze poporul: “demos” al democrației și “laos” al mulțimii. Cu apelul pueril prin care a mutat povara propriilor erori și a propriei împotriviri la reforme pe umerii partenerilor europeni ai Greciei, Tsipras se înclină spre a doua manifestare a noțiunii de popor, promovând totodată cea mai proastă versiune a politicii grecești.
Tsipras și-ar putea apăra opțiunea sa pentru referendum susținând că scopul său nu a fost atât acela de a consulta poporul, cât de a-și întări poziția în confruntările cu creditorii Greciei. Dar care este justificarea pentru acea confruntare? Că aceștia din urmă au avut îndrăzneala să solicite progrese privind statul de drept și justiția socială, ori fiindcă au depus eforturi pentru a îmblânzi magnații de transport maritim ai Greciei și Biserica care nu plătește taxe?
Uniunea Europeană a obținut pacea tocmai învățând, gradual, să înlocuiască vechea logică a confruntării și conflictului cu cea a negocierii și compromisului. În ciuda defectelor sale, UE a devenit un laborator al inovației democratice, în care, pentru prima dată de secole, este realizată o încercare de a soluționa diferențele nu prin război politic și șantaj, ci prin dialog și o sinteză a diferitelor puncte de vedere.
Din acest punct de vedere, referendumul grec a însemnat o insultă pentru 18 țări, inclusiv pentru unele care sunt în situații cel puțin tot atât de dificile cu ale Greciei și care au făcut, totuși, sacrificii considerabile pentru a acorda acestei țări, numai în 2012, o reducere a datoriei cu 105 miliarde de euro, asumându-și, în același timp, responsabilitatea în fața propriilor populații. Ce retorică întortocheată permite ca referendumul să fie numit “act de rezistență” sau “apărare a democrației”?
Totuși, mulți au făcut-o. Într-adevăr, de la referendum, mulți au acționat ca și cum Tsipras este ultimul democrat al eurozonei, ca și cum s-ar confrunta cu o clică “totalitară” (așa cum a fost descrisă de politiciana franceză de extremă dreapta Marine Le Pen) împotriva căreia el “a rămas ferm” și brav (după vorbele politicianului de extremă stânga Jean-Luc Mélenchon).
Nu voi insista asupra alianței parlamentare a lui Tsipras cu Grecii Independenți, formațiunea de extremă dreapta obsedată de conspirații, ai cărei lideri nu se rușinează să formuleze diatribe împotriva homosexualilor, budiștilor, evreilor și musulmanilor. Nu voi insista nici asupra faptului că Tsipras nu s-a abținut, când a căutat susținere parlamentară pentru referendumul său, să solicite sprijinul partidului neonazist Zori de Aur, al cărui ajutor oricare alt lider european l-ar fi respins.
În schimb, voi accentua faptul că liderii europeni care sunt partenerii lui Tsipras nu sunt cu nimic mai democratici sau mai legitimi decât el. Țările din Europa Centrală care au îndurat totalitarismul nazist și sovietic nu au nevoie de lecții privind legitimitatea de la nimeni – dar mai ales nu de la prim-ministrul grec. Bravele țări baltice, a căror “legalitate” a independenței este periodic chestionată de președintele rus Vladimir Putin, alt prieten dezgustător al lui Tsipras, nu au intrat în panică și nici nu au cedat tentației de a-i împovăra pe alții cu nenorocirea lor. Nu se folosesc de luptele lor ca un pretext pentru a se eschiva de la datoria de solidaritate cu Grecia.
Totuși, nimic din toate astea nu înseamnă că trebuie să anulăm statutul de membru al UE al Greciei. În alte vremuri, grecii au plătit scump “Nu”-ul spus nazismului și “Nu”-ul spus dictaturii militare. Nimic nu ar fi mai trist decât să îi vedem acum că trebuie să plătească pentru “Nu”-ul de la referendum – o farsă a acelor nobile acte de sfidare de altădată.
Mulți lideri din zona euro au capacitatea să recunoască că acest “Nu” este defect și au puterea să fie mai greci decât grecii. Să sperăm că vor acționa într-un mod care să prevină ca Grecia să se confrunte cu adevărata și tragica semnificație a acelui vot.
Bernard-Henri Lévy este unul dintre fondatorii mișcării “Nouveaux Philosophes” (Noii filosofi). Printre cărțile sale se numără “Stânga în timpuri întunecate: o poziție împotriva noului barbarism”.
Copyright: Project Syndicate, 2015.
www.project-syndicate.org
