Se cuvine oare, în epoca populismelor de tot felul, să faci elogiul unei aristocrate? Reflectând asupra vieții Reginei Ana, pe care moartea sa recentă a transformat-o în destin, îți dai seama de stupizenia populismelor și stângismelor și începi să înțelegi ce înseamnă comportamentul aristocrat.
Nu vorbesc de o clasă socială aparte, pentru că nu este momentul analizelor istorico-sociologice, ci mă gândesc la noblețe interioară, la devotament și la discreție – virtuți rare, rezultate dintr-o educație morală temeinică și dintr-o tradiție de altruism bazat pe cultul datoriei față de semeni și față de familie, care contrastează cu obsesia autoafirmării și promovării deșănțate a propriei persoane care caracterizează personajele publice din zilele noastre. Desigur, aceste valori trebuie reamintite într-o epocă în care nu exiști decât dacă ești prezent în rețelele de socializare sau pe micile ecrane, iar Regina Ana le evita și pe unele, și pe celelalte. De altfel, încă din tinerețe evitase publicitatea, fugind de atențiile ziariștilor imediat după căsătoria cu Regele Mihai. Ce diferență uriașă față de alte vieți de „doamne și domnițe“ mai recente, chiar din familii nobiliare prestigioase, care au devenit vedete manipulând opinia publică prin mass-media!
Nici familiile aristocrate nu mai sunt astăzi ce au fost, desigur, dar tocmai de aceea, atunci când întâlnești o persona-litate care se definește prin devotament și discreție, prin modestie, decență și lipsă de ostentație în viața publică, contrastul cu galeria de personaje stridente care populează spațiul public te îndeamnă la reevaluări și meditații mai profunde – cu atât mai mult cu cât Ana de România, născută Bourbon-Parma, s-a căsătorit cu Regele Mihai după abdicarea acestuia, când el se afla deja în exil, și a înfruntat toată rigiditatea Bisericii Catolice, neîmpăcată cu căsătoria ei cu un rege ortodox, ai cărui copii, după Constituția țării sale, trebuiau să fie botezați în biserica ortodoxă, nu în cea catolică.
Chiar dacă sunt multe aspecte ale vieții Reginei Ana care ne rămân necunoscute, tocmai datorită discreției cuplului regal, un lucru este cert, pentru că este susținut de fapte, și anume că sentimentul datoriei a călăuzit-o încă din tinerețe: mai întâi față de familia pe care, în exil autoimpus la New York, a ajutat-o să supraviețuiască lucrând la un magazin, și apoi în timpul războiului, când, începând din 1943, a participat, alături de Forţele Franceze Libere, aflate sub comanda generalului de Gaulle, la campaniile din Algeria, Maroc, Italia, Luxemburg şi Germania, fiind decorată pentru aceasta cu „Crucea de război“ (Croix de guerre). După căsătoria cu suveranul României aflat în exil, fiica de principe născută în cel de-la XVI-lea arondisment al Parisului nu s-a dat înapoi de la creșterea găinilor într-o mică fermă din Hertfordshire – tot astfel cum, aș adăuga, o bună parte din doamnele aristocrației românești nu s-au dat la o parte de la cele mai modeste și grele munci după ce averile le-au fost confiscate de comuniști. Doar parveniții se tem de muncă, nu însă și aristocrații adevărați. Cine se întreabă astăzi ce a făcut Regina Ana ar putea să-și imagineze cât este de greu să susții moral un soț împiedicat de vicisitudinile istoriei să-și îndeplinească misiunea de rege, pe care și-o asumase trup și suflet; să crești cinci copii în spiritul responsabilității față de familia regală a unei țări pe care nu o cunoști și a cărei limbă nu o vorbești, și să le asiguri tuturor o viață de familie normală. Sigur, nu va scrie nimeni ceva memorabil în cărțile de istorie despre toate acestea, dar, ca să apreciem mai bine rolul Reginei Ana în istoria noastră, să ne imaginăm Sonata Primăverii de Beethoven executată doar la vioară, fără acompaniamentul pianului. Strălucirea viorii nu ar mai fi aceeași, nici armonia ansamblului. Să ne înclinăm deci, la final, în fața celei care s-a estompat pe sine de bunăvoie pentru a-și pune în valoare familia și a-și onora țara de adopție.
Acest material a fost publicat în Revista 22
