Până la urmă însă, viaţa, în general, rămâne imprevizibilă, iar tema principală a bunei guvernări este punerea în act a unor mecanisme de reacţie publică menite să contracareze cât mai eficient surprizele nefaste, să le minimizeze efectele asupra colectivităţilor şi indivizilor, să le depăşească prin pierderi cât mai insesizabile. Rezultă de aici că, orice s-ar spune, în orice vremuri, dar mai ales în timpuri de criză, buna funcţionare a instituţiilor şi oamenilor aflaţi în serviciul comunităţii este cheia succesului.

Problema rămâne însă cum poţi obţine navigarea pe creasta valurilor în condiţii de furtună, păzind oamenii şi avuţiile de pe corabie fără a face victime şi, dacă se poate, fără pierderi însemnate? În asemenea situaţii, te bazezi pe ce ai, lăsând pentru altă dată, atunci când condiţiile vor fi mai calme, reparaţiile la cală, numirile de noi căpitani de echipaj etc. Alegându-l pe Traian Băsescu pentru a doua oară, pe când criza începuse deja să se facă simţită, România părea că a optat pentru continuitate din prudenţă şi înţelepciune. Nu altfel fac, se ştie, Statele Unite atunci când ţara e angajată în vreun război, iar preşedintele în funcţie se apropie de sfârşitul primului mandat. S-a creat o anume cutumă din a-i oferi şi mandatul secund, chiar şi atunci când - precum în cazul lui G. Bush jr - alesul pare să întâmpine numeroase critici (unele chiar acerbe). Nici cu premierul nu a fost altminteri, Guvernul Boc de după alegeri, al patrulea format consecutiv de acelaşi şef de Executiv - caz fără precedent la noi după 1989 -, situându-se într-o continuitate aproape bizară faţă de precedentele.

În mod cu totul ciudat însă, aici s-a încheiat prudenţa politică a noilor-vechi guvernanţi. Dintr-o dată, prioritatea numărul unu au devenit anumite reforme care, vizând sănătatea, educaţia şi salarizările, nu aveau drept obiective nişte urgenţe economice cauzate de criză. Lumea aştepta şi ţara avea nevoie de o concentrare asupra celor mai arzătoare chestiuni: relansarea activităţilor industriale, păstrarea unui flux al consumului, oferte pe piaţa muncii pentru a se depăşi impasul depresiunii economice generale. În loc de aşa ceva, Guvernul s-a mulţumit să constate că industria s-a gripat, că agricultura nu merge, că exportul e infim faţă de import şi că aparatul de stat este excedentar. După care... a paralizat.

Se pare că grija cea mare era ingurgitarea hulpavă de resurse de către oamenii din sistem. Dacă însă birocraţia a încălecat populaţia, există două soluţii: ori o împuţinezi pe prima, aducând-o la proporţii rezonabile, ori o susţii şi continui cu ea aşa cum e, punând populaţia să suporte costurile suplimentare pe care această hidrocefalie a societăţii le implică. Băsescu şi Boc nu doar că au preferat să rămână într-un anturaj suprasaturat de birocraţi, alegând să vorbească generic de „bugetari", deci de toţi cei ce servesc comunitatea, ciuca bătăilor devenind, în primul rând, profesorii şi doctorii, dar s-au lansat cu masive fumigene şi într-o acţiune de înnoire a domeniilor fluturate pe la nasurile cetăţeneşti sub, pasămite, imperativul reformării.

Astăzi, sistemul sanitar e distrus, nefuncţional, doctorii - în curs de emigrare, şcoala de toate gradele - dată peste cap, fără ca finalitatea să se întrevadă. Industria şi agricultura sunt tot în acelaşi impas, doar că adâncit, iar populaţia plăteşte cu bani grei absenţa vreunui proiect coerent de relansare, împrumuturile statului grăsun şi nesătul, ca şi lipsa de inteligenţă a Executivului.

Ultima ciudăţenie este că, după impozitări şi supraimpozitări, vânători de resurse şi acţiuni oficiale de jecmăneală care, nici separat, nici împreună, nu duc acolo unde se spera, Guvernul a înălţat cerşetoria la rang de politică oficială, deschizând un cont unde cetăţeanul poate dona, din proprie iniţiativă, fie şi anonim, sumele pe care le-ar dori. Tot către statul obez. În caz că lumea îi mai acuză pe refugiaţii români sau romi de origine română de practici antisociale şi mendicante (cerşetorie) prin Occident, se va înţelege că aceşti bieţi inşi, socotiţi până acum drept simpli marginali, outsideri, pe cont propriu, transmit un mesaj şi o nevoie oficializată a Guvernului ţării noastre, intrată cu drepturi egale în clubul UE, dar incapabilă să se susţină, acasă şi printre partenerii din Europa, altfel decât cerşind.