O cărțulie recent apărută – de fapt, prima postumă a savantului și a omului de cultură care până de curând a fost regretatul Solomon Marcus – repune în discuție statutul (și destinul) actual al limbii române. După părerea lui, româna, pe care a iubit-o și pe care o iubim atâta, limba în interiorul căreia ne-am născut, am fost crescuți și educați și în care mulți dintre noi am ales să trăim până la capătul vieții, trebuie reconsiderată.
Ea ar fi astfel, într-un anume sens, prin chiar așezarea și prin răspândirea ei – mai curând neglijabilă – în lume condamnată la un destin mai degrabă marginal, dacă nu chiar inferior. Solomon Marcus nu folosește chiar aceste cuvinte, dar ele transpar cu destulă claritate din textul lui, altminteri nuanțat și sensibil. Citând un amic și coleg francez care vorbea despre limba lui natală, una mult mai faimoasă și mai bine reprezentată pe mapamond, trebuie să o recunoaștem, matematicianul nostru, un pic nostalgic și un pic mucalit, repeta că limba natală este sortită să rămână o limbă… de duminică.
Recunosc, aceste vorbe m-au frapat și chiar m-au întristat dincolo de orizontul – apropiat și îndepărtat, totodată – până la care las lucrurile exterioare, de obicei, să mă supere. Oricât de mică ar fi România pe harta globală și oricât de puțin cunoscută în lume ori interesantă pentru alții s-ar dovedi româna, ea rămâne limba culturii bogate și majore, pentru mine chiar crucială, în care am decis la un moment dat să-mi construiesc o biografie intelectuală. Cum nu sunt un simplu transmițător indiferent de… conținuturi verbale, în scris ori oral, nu îmi este indiferent în ce fel fac acest lucru.
Chiar dacă îmi este limpede că globalizarea a survenit cu toate consecințele ei, făcând necesară și ralierea românilor la comunicarea transnațională în idiomuri de circulație universală, nu mi se pare că acest fapt ar împinge în afara vreunei legitimități sau a interesului general din România limba noastră. Ea rămâne „o comoară”, vorba poetului, la modul cel mai sigur și mai palpabil cu putință, nu doar datorită descendenței ei directe dintr-un idiom universal, latina, al cărei uz aulic și a cărei răspândire au continuat și continuă mult după dispariția entității politice și civilizaționale care i-a dat naștere (a se vedea terminologia științifică, dar mai ales cea filosofică, medicală, naturalistă și juridică).
Capacitatea acestei limbi de a naște cultură în registru major, atât în etapa ei nescrisă, anterioară modernității, cât și după cultivarea unei literaturi genuine, mai aproape de timpurile noastre, în ultimele secole, este dovedită și deci mai presus de îndoială. Deși multe lucruri se pot traduce din română în alte limbi, există lucruri pe care orice traducere le va lăsa în urmă în limba noastră, sortită să le conserve ca o piramidă nedevastată de jefuitori mormântul unui faraon cuminte, înveșmântat în aur și lapislazuli.
Argumentul – pragmatic?! – al ajustării culturale și comunicaționale la Europa, la civilizația Apusului și, cine știe, în curând, la un limbaj artificial accesibil în orice colț al universului nu stă în picioare pentru demolarea priorității absolute pe care, printre români, se cuvine să o aibă româna. Nici cel al împuținării progresive a populației românești, măcinată de scăderea natalității și de hemoragia migrărilor permanente, de la 22 de milioane la numai vreo 16-17 nu are de ce împinge la detronarea ei printre români și la noi acasă. Nici integrarea europeană, nici atingerea prezumată de standarde științifice inegalabile, nici vreun oportunism conjunctural ori vocație demagogică nu au cum submina vitalitatea și adaptabilitatea măiastră a unei limbi care nu a sucombat nici în fața turcismelor și grecismelor, nici în contact cu maghiarismul și slavismul ori germanismul din diferite perioade istorice azi depășite.
Forța unei limbi ține nu doar de parametri statistici, de arealul utilizării ei sau de numărul vorbitorilor ei naturali. Nici de inteligența și abilitatea promotorilor și popularizatorilor ei exteriori. Ea se regăsește în valori precum expresivitatea, putința de a exprima nuanțele și adevărurile ultime, știința și dubiul, intuiția și invizibilul, demn de spusul și de nespusul.
Datorită întârzierii istorice a ieșirii noastre de sub felurite dominații străine și a precarității prelungite a educației naționale, în virtutea existenței istorice a unor elite cărturărești și politice mai curând reduse și, nu de puține ori, precare, românii nu au apucat încă să fie deplin conștienți pe ce comoară de zăcăminte spirituale locuiesc. Insuficiența conștiinței de sine și a spiritului critic fac ca până astăzi masivele montane și mările de adâncimi nebănuite să asezoneze peisaje literare și culturale românești insuficient frecventate și analizate, nesatisfăcător prețuite și puse în valoare.
În loc să insistăm și să persistăm pe calea acestei evidențieri benefice pentru identitatea națională și demnitatea individuală și de grup a românilor, ne trezim tot mai mult, în ultima vreme, în fața unor avocați improvizați, de bună sau de rea-credință pragmatică, ai lăsării în urmă a limbii naționale chiar și la nivelul competițiilor patronate de instituții ale statului nostru. În goana după punctaje conforme unor rigori internaționale, lăsăm uneori în desuetudine voluntară reviste științifice prestigioase românești, subiecte și teme de interes patriotic și strategii de evidențiere demnă a contribuțiilor românești. După excesele protocroniste, azi ajungem la opusul lor: tentația aneantizări, „neantul valah” indus prin politici legal perpetuate.
Îmi amintesc cum marele istoric al religiilor Georges Dumézil menționa în memoriile lui cum i-a găsit undeva în Caucaz pe ultimii bătrânei vorbitori ai unei limbi de o uriașă vechime europeană, pe care a învățat-o de la ei până la extincția lor definitivă. Fără acea cunoaștere, indo-europenistica noastră ar fi făcut un pas esențial mai puțin. M-a înfiorat dispariția „naturală” a unei limbi din istoria planetei cum m-au înfiorat, alte dăți, știrile despre extincția unor specii animale sau florale. Nu putem consimți la dispariția apelor limpezi în care înotăm, ne-am sufoca și ne-am pierde sensul. Româna nu este și nu a fost niciodată o limbă de duminică.
La urma urmei, fiecare popor alege cum trăiește și cum moare. Fiindcă m-am născut și am ales să trăiesc în interiorul – și, dacă aș putea, în miezul – limbii române, mă voi înfășura pe mai departe în ea, alături de toți cei care mai socotesc că altfel nu se poate, continuând să comunic, oricând, cu drag și deschidere, în limbile străine prestigioase pe care le cunosc, dar fără a mă dezice de uluitoarele piscuri și abisuri ale părinților și copiilor mei.
