Două forțe instinctuale ne ghidează viață. Două pulsiuni, așa cum le numește Sigmund Freud: pulsiunea de conservare a substanței vii și pulsiunea de moarte. Freud vorbește despre Eros și Thanatos. ”Am rezumat autoconservarea și conservarea speciei sub conceptul de Eros și i-am opus pulsiunea de moarte sau de autodistrugere care lucrează în tăcere. Pulsiunea este concepută la modul foarte general ca un fel de elasticitate a ceea ce este viu, ca un imbold spre refacerea unei situații care existase odată și fusese suprimată printr-o perturbare externă, Această natură în esență conservatoare a pulsiunilor este explicată prin fenomenele compulsiei la repetiție. Din conlucrarea și opoziția mutuală dintre Eros și pulsiunea de moarte rezultă pentru noi imaginea vieții”.
Dacă Sigmund Freud l-ar fi cunoscut pe Liviu Dragnea, probabil că ar mai fi găsit un instinct fundamental: pulsiunea de libertatea, i-am putea spune. Dacă ducem comparație mai departe, putem găsi și un zeu în mitologia elenă care să-i corespundă: Hermes, zeu de rang secundar, ajuns patron al hoților și simbol al forței profetice, fiul lui Zeus și al pleiadei Maia.
Pulsiunea de libertate definește tot ceea ce se întâmplă după câștigarea alegerilor de PSD. Nu mă refer aici la libertate ca la o aspirație nobilă, ca la un îndem de revoluție franceză, ci la prozaica libertate personală, căreia i se opune încarcerarea. Ne place sau nu, vrem sau nu, Eros și Thanatos ne conduc existența. În cazul lui Liviu Dragnea și a altor zeci de parlamentari, pe care noi, românii, i-am ales să ne reprezinte, prioritatea imediată o reprezintă libertatea personală. Credeți că aceștia se mai pot gândi eficient, coerent și în totalitatea la cum să guverneze mai bine, la ce măsuri să ia pentru a ne face viața mai bună, atunci când există posibilitatea ca, în scurt timp, poate peste numai câteva zile sau săptămâni, să se confrunte cu o condamnare care îi poate duce după gratii? Am cunoscut mulți oameni politici acuzați că ar fi furat, că ar fi, mai bine spus, devalizat bugete. Vorbim de sume pe care noi, oamenii bani, nici măcar nu le visăm. Aproape toți sunt speriați de moarte de perspectiva de a sta în închisoare. Frica de încarcerare le modifică prioritățile. Atunci își aduc aminte că celulele sunt aglomerate, că nu curge apă caldă tot timpul, că toaletele sunt în cameră. Spun asta politicieni pe care nu i-am auzit niciodată să se plângă de faptul că aproape jumătate dintre români nu au toaletă în casă, de apă caldă nici nu poate fi vorba. Vorbesc de condiții proaste condamnați penal care, atunci când se îmbolnăvesc, nu se tratează într-un spital românesc de stat. Credeți-mă, secția de neurologie a Spitalului Județean din Constanța, ca să vă dau un exemplu pe care îl cunosc, nu diferă prea mult de o închisoare. Singura diferență este că nu ușa nu se încuie cu un lacăt. Vorbesc de aglomerare condamnați penal care nu văd că în școlile din România copiii învață în două schimburi, elevi de clasa a patra au cursuri de după-amiază până seara, împotriva tuturor sfaturilor pedagogilor, pentru că nu sunt destule clase.
Nimeni nu a spus că un condamnat penal trebuie să fie chinuit în închisori. Dimpotrivă, cred că suntem de acord că sunt necesare condiții decente. Știți ceva, însă? Atunci când au furat, când se credeau zei, nu oameni, mai presus de lege, știau foarte bine care sunt condițiile din închisori. Și aveau de făcut o alegere simplă: nu mai încalc legea ca să nu risc să ajung în pușcărie.
Noi, oamenii obișnuiți, care ne trimitem copiii la școli supraaglomerate sau care ne internăm în spitale de groază, în care colegi de salon ne sunt gândacii și infecțiile nozocomiale, noi nu avem de ales. Noi nu ne putem permite să ne tratăm în spitale moderne și curate din Occident în care, minune, medicii au cu ce să-și facă meseria și îți mai și zâmbesc.
Pentru noi, oamenii obișnuiți, cei care ne câștigăm existența din muncă, nu din furat, România este o închisoare.
