Solutiile la care poate apela Romania pentru a-si asigura aprovizionarea cu gaze pe termen lung sunt partiale si limitate. Romania trebuie sa caute si sa promoveze solutii la nivelul Uniunii Europene, cu care avem o semnificativa convergenta de interese. si la nivelul celor 27 de membri ai Uniunii Europene consumul de gaz natural a crescut constant in ultimii cincizeci de ani cu un ritm superior cresterii consumului de resurse energetice primare in general. Astazi gazul natural asigura 25% din energia utilizata in UE, iar dependenta UE de importurile de gaz a crescut rapid: in 2007, UE a importat 300 miliarde metri cubi (Mmc) de gaz natural, ceea ce reprezinta 60% din consum! Mai mult decat atat, Rusia este cel mai mare furnizor de gaz catre Europa, livrand in 2007 o cantitate de 130 Mmc.

Cu toate acestea si contrar unei opinii destul de larg raspandite, Europa nu mai este foarte dependenta de Rusia in materie de consum de gaze. Dupa 1980 si mai ales in ultimul deceniu a crescut ponderea importurilor din tari precum Norvegia, Algeria, Nigeria si din Orientul Mijlociu, ponderea Rusiei in importurile europene reducandu-se de la 75% in 1980 la 40% in prezent. Rusia acopera astazi cam 25% din consumul de gaze al UE27 si doar 6,5% din consumul total de resurse energetice primare. De asemenea, indeosebi dupa anul 2000 s-au diversificat caile si modalitatile de transport al gazului catre Europa prin construirea de noi conducte si s-a dezvoltat o infrastructura pentru GNL, acesta ajungand in 2007 sa reprezinte 20% din consumul european.

Cifrele de mai sus indica faptul ca, din punct de vedere al dependentei de importul de gaze naturale in general, Romania (cu importuri de 32% din consum) sta mai bine decat Uniunea Europeana (cu importuri de 60% din consum). In ceea ce priveste importul de gaze din Rusia insa, Romania este dependenta in proportie de 100%, in vreme ce UE este dependenta doar pentru 40% din gazul utilizat. Caile de transport al gazului existente in momentul de fata reprezinta un punct vulnerabil pentru Romania (care se bazeaza pe o unica magistrala) in mult mai mare masura decat pentru UE in ansamblu. La nivel de state membre individuale insa, situatia se prezinta foarte diferit, iar divergenta intereselor se face resimtita frecvent. Spre exemplu, Polonia si tarile baltice se opun proiectului Nord Stream de transport al gazului natural din Rusia in Germania printr-o conducta ce ar trece prin Marea Baltica, scurtcircuitand actualele trasee prin Polonia si tarile baltice.

Polonia si tarile baltice se tem ca noua conducta ar putea crea conditii pentru eventuala lor "debransare" de la gazul venit din Rusia, fara a impieta asupra clientilor din tarile din vestul continentului.
Se fac numeroase apeluri la Comisia Europeana de la Bruxelles pentru a pune la punct o strategie europeana comuna in materie de energie, care sa garanteze tuturor statelor membre securitate energetica, respectiv continuitate in aprovizionare si stabilitate relativa a preturilor. De multe ori insa asteptarile in aceasta directie sunt nerealiste – in structura institutionala actuala, Comisia nu este abilitata sa negocieze si sa semneze contracte in domeniul energiei, acestea ramanand de competenta guvernelor si companiilor nationale (de stat sau private). Limitele Comisiei sunt, de altfel, demonstrate chiar in aceste zile, cand eforturile sale de mediere in criza gazului intarzie sa produca rezultate.

Ceea ce poate si trebuie sa faca insa Comisia Europeana este sa persiste in eforturile de creare a unei piete paneuropene a energiei. Progresele in acest sens au fost in buna masura zadarnicite de insistenta statelor membre in a-si proteja companiile nationale de concurenta straina. Infrastructura de transport al gazelor naturale (si intr-o mai mica masura cea a electricitatii) a ramas dominant nationala, cu putine puncte de interconexiune care sa faca posibil transferul gazelor oriunde pe teritoriul Uniunii. In aceste zile, cand Germania a devenit subfurnizor de gaze pentru alte tari europene, s-a demonstrat ca totusi nu insuficienta infrastructurii sta in calea unei piete europene a gazelor!

In momentul in care o companie dintr-o tara UE ar avea posibilitatea neingradita de a-si alege furnizorul de oriunde pe teritoriul Uniunii, o adevarata revolutie s-ar produce pe piata gazului. Contractele bilaterale la nivel de "companii nationale" si-ar pierde importanta datorita miilor de contracte directe ce apar, prin care traderii incearca sa exploateze oportunitatile de arbitraj intre piete altadata izolate; preturile ar manifesta o tendinta de convergenta si ar fi mult mai transparente si stabile, putand chiar sa functioneze o bursa a gazului; continuitatea in aprovizionare ar fi mult imbunatatita datorita existentei rutelor si furnizorilor alternativi; s-ar multiplica proiectele de investitii in infrastructura, care nu ar mai fi blocate de temeri si rivalitati lipsite de aceasta data de obiect.

Iar un furnizor precum Gazprom nu ar putea sa mai exploateze piete captive sau situatii de criza deoarece la nivelul pietei europene integrate solutiile de contracarare a pozitiei dominante a unui furnizor apar prin chiar jocul concurentei. Piata europeana integrata ar putea sa vorbeasca mult mai convingator cu o singura voce!