Primul minut mi-a încercat răbdarea. Muzica mi s-a părut “de petrecere” și nu mi-a picat bine pe la vreo 10 dimineața. Însă pe la minutul 1:00, naratorul afirmă: “I am proud to be a Romanian Gypsy, this is my Gypsy son, my wife too is Gypsy, even the little dog is Gypsy” (“Sunt mândru că sunt român și rom, acesta este băiatul meu rom, soția mea este, de asemenea, romă, cățelul acesta este și el tot rom”).
“Ugh”, mi-am zis; “cred că e vreun film care caricaturizează romii, un fel de «Pisica neagră, pisică alba» a lui Kusturica.” Nu aveam nici timp, nici dispoziție pentru un film comic care să ia romii peste picior. Însă imediat după aceste secvențe aud: “Is maybe time to change your mentality, to come and meet us… I don’t know” (“Poate că este timpul să vă schimbați mentalitatea, să veniți să ne cunoașteți…ce să zic”). Hop, se schimbă tonul naratorului! Muzica se schimbă și ea în ceva mai puțin voios și săltăreț, iar camera are mai multă răbdare cu fiecare cadru. Faptul că Alex, naratorul, povestește atât în română, cât și într-o engleză clară și cu cuvinte precise îmi trezește interesul. Îmi stârnește atenția și povestea în sine – faptul că prietena lui nu poate să se spele pentru că sunt vreo două sute de oameni care au acces la patru dușuri. Ouch!
“Vin românii” este un film documentar realizat de Channel 4 în Marea Britanie despre câțiva români (unii de etnie romă) care migrează în Regatul Unit în căutarea unei vieți mai bune. Documentarul prezintă în paralel povestea acestor români (am scris intenționat români, cu toate că o să calc pe nervi niște cititori – și o să scriu mai târziu de ce) și peripețiile prin care trec în Marea Britanie, încercând să-și găsească de lucru sau un loc unde să doarmă. Majoritatea fac munca “de jos”, cred că nu se poate mai jos de-atât: fie caută fier vechi, strâng gunoiul, curăță străzile sau repară roți într-un garaj. Unii dintre ei au ca adăpost o cutie de carton sau dorm sub un pod, ca să poată să trimită acasă banii puțini pe care îi au.
Documentarul a stârnit controverse aprinse atât în rândul românilor din Anglia, cât și al celor din țară, cu argumente precum: românii sunt prezentați într-un mod negativ; acest documentar strică imaginea de țară a României peste hotare; ah, una și mai bună: că romii nu sunt, de fapt, reprezentativi pentru cultura românească și alte argumente de acest gen. Să le luăm pe rând.
Romii din România sunt ROMÂNI. Punct. Subiect închis. Bine, întredeschis, că mai vreau să adaug câte ceva. Oamenii aceștia din documentar s-au născut și au crescut în România și sunt influențați de politicile sociale și educaționale din țară. Când am scris al doilea articol pentru New York Times, despre acceptarea identității rome, am fost prezentată de editor în prefața publicației ca româncă. Și a fost decizia corectă. De asemenea, când am venit în SUA cu bursa Fulbright, la Vanderbilt, am fost trecută în programul meu ca reprezentând România înainte de orice altă cultură. Și a fost firesc, doar veneam din România. Oare cât mai continuăm să negăm că romii din România sunt români prin a zice: “Ei sunt doar o minoritate, de fapt nu ne reprezintă”.
E ca și când Statele Unite ar zice că african-americans nu reprezintă, de fapt, cultura americană. Nici un american, nici măcar cei care nu-i simpatizează pe “negri” nu și-ar permite să facă o astfel de remarcă. Sau, dacă o fac, pedepsele sunt foarte aspre și critica la nivel social foarte dură. Oare cât mai negăm că romii din România sunt români nu numai ca naționalitate, dar și la vorbă și port (chiar dacă unii mai au și alte obiceiuri în plus)? Ce folos să-i excludem, când locuiesc în România de sute de ani? Fanteziile astea de excludere a lor sau de asuprire nu au dus la nimic bun de-a lungul istoriei și nu or să ducă la nimic bun nici în prezent.
Mie îmi vine să plâng când scriu cuvintele astea (știu, eu scriu, eu plâng!). Plus că România nu o să fie peste noapte mai frumoasă și mai bine văzută fără romi – caz care aproape că nici nu merită menționat, având în vedere că romii nu sunt “o minusculă minoritate” care abia se observă la microscop; sunt 1/10 din populația țării, cu multe căsătorii mixte și mulți romi care nu-și declară etnia – așa cum a fost și cazul meu pentru mult timp. Istoria romilor din România e împletită cu cea a românilor de un car de decenii. A te dezice de o minoritate, în cazul aceasta cea romă, dar ar fi putut foarte bine să fie evrei, unguri, homosexuali sau altele, prin promovarea unor poze cu fetițe cu păr blond (când majoritatea româncelor au păr șaten sau închis la culoare) îmbrăcate în costum național nu face altceva decăt să perpetueze o situație tristă.
E documentarul reprezentativ pentru români sau România, dacă prezintă doar o mică parte din cei care migrează în Marea Britanie? Da, documentarul prezintă o anumită extremă, pe “cea de jos”, care întâmpină cele mai mari dificultăți. Dar asta nu înseamnă că este o realitate distorsionată. Incompletă poate, dar nu distorsionată. Haide să vă întreb altceva. Dacă documentarul ar fi fost despre cealaltă extremă, “cea de sus”? Să zicem că filmul ar fi fost despre Simona Halep, care s-ar fi mutat în Anglia, despre balerina recunoscută internațional Alina Cojocaru (din câte știu eu, ea chiar locuiește în UK) și alți câțiva campioni la olimpiade internaționale. S-ar mai fi supărat cineva că filmul prezintă doar elitele? Nu prea cred că ridică nimeni mâna, cu toate că e de fapt același proces de selecție. Extremele sunt mai interesante pentru un film decât cei de la mijloc.
Mai mult de-atât, e dreptul unui documentar să aleagă câțiva subiecți și sa le spună povestea în profunzime, nu e neapărat nevoie să prezinte toate fațetele migrației românilor în UK. Cât despre numele documentarului, cum altfel să-l fi numit?
“Vin-și-pleacă-unii-români-care-de-fapt-nici-nu-sunt-români-sunt-romi-neromâni”? Asta nu înseamnă că alții nu pot completa aceasta poză cu filme și povești despre alți români care “Vin-și-rămân-alți-români-care-de-fapt-nu-sunt-deloc-romi-sunt-doar-români-neromi”.
Prezintă filmul o realitate românească sau sunt imagini care seamănă mai degrabă cu lumea a treia? Dacă s-a filmat în România (cum s-a filmat parțial), atunci prezintă o realitate foarte românească. Neplăcut de românească. Inconfortabil de autohtonă. Din păcate, neștiută de mulți dintre noi, inclusiv de mine până acum câțiva ani, când am vizitat prima dată un ghetto și o comunitate marginalizată, cu copii subnutriți și case dărăpănate. Când m-am dus la ai mei, casa lor, de mărime medie pentru România, mi s-a părut castel. Nici eu nu știam despre realitatea asta crudă, dar nu înseamnă că nu există. Uneori avem nevoie de un ochi străin să pună lumina pe aceste locuri uitate de lume, dar unde trăiește lume (da, romii fac și ei parte din această categorie numită ființe umane) – oameni care suferă, se simt umiliți, abandonați, care nu au nici un viitor. Un astfel de documentar ar trebui să ne pună pe gânduri, nu să ne facă să sărim de fund în sus (de obicei nu vorbesc urât!) că străinii se uită în ograda noastră sau, din contră, să tăcem mâlc și să băgăm gunoiul sub preș, compensând cu un video despre “10 locuri superbe de vizitat în România”.
Nu zice nicăieri în documentar că e singura realitate românească, dar e o realitate românească fără doar și poate – nu numai a romilor, ci și a altora care trăiesc în condiții mizere. Și dacă ele nu sunt expuse (ideal de români, nu de străini, dar eventual înainte să ieșim la pensie) atunci cum să intervină asistenții sociali și organizațiile care pot să facă o diferență pentru ei? Eu personal am învățat foarte mult din acest film, poveștile chiar sunt emoționante și merită cunoscute, mai ales că cel care povestește e chiar unul dintre personaje.
Nu ne strică acest film imaginea de țară? Un film documentar nu poate să strice imaginea unei țări decât dacă acea imagine e deja șubredă și se clatină. Și-atunci când această imagine este deja amenințată, este mai simplu să se dea vina pe romi. “Noi nu suntem așa, țiganii de fapt sunt problema.” Oare acești români se uită la romi pentru că, de fapt, le e teamă că sunt ei înșiși priviți astfel de străini? Și dacă observă acest lucru, nu cumva dacă ar schimba modul în care îi privesc pe romi ar sparge cercul vicios de “inferioritate-superioritate”?
Cred că un astfel de documentar, primit cum trebuie și cu atitudinea potrivită, ne poate salva imaginea de țară și schimba radical modul în care acționăm, stereotiopuri și prejudecăți perpetuate de mult prea mult timp. Asta nu ține doar de România, ține și de alte țări care au reacții asemănătoare la alte filme critice la adresa lor – cum este “India’s Daughther”, un documentar cutremurător. Ce imagine de țară strălucită ar fi avut India (eu cu siguranță m-aș fi grăbit să vizitez țara, dar nu să rămân acolo, cum li se recomandă câteodată romilor) dacă în loc să cenzureze acest film l-ar fi privit ca un instrument de educare și conștientizare legat de modul în care sunt tratate femeile în societatea indiană!
Da, dar tot ne pune într-o lumină proastă. Știu foarte bine și pe propria piele ce înseamnă să stau departe de romi mulți ani, pentru că-mi simțeam propria-mi identitate amenințată. Nu am vrut în ruptul capului să fiu văzută “ca ei”, pentru că eu nu eram “așa”. În timpul în care nu vorbeam despre originile mele, ar fi fost un coșmar să fiu asociată cu alți romi, deci știu ce dificil poate să fie procesul de asociere cu “alți romi”. Mi-am dat seama mai târziu, în urma unui proces dureros și lung, că de fapt eram slabă când nu mă puteam asocia cu ei, când mă simțeam nesigură și speriată că și eu o să fiu băgată în aceeași oală. Așa funcționează stigma, e o reacție instinctivă pe care o avem să nu ne asociem cu ceva “rău famat” și să căutăm opusul (de-asta facem poze cu celebrități, din același efect de asociere, că poate o să fim văzuți și noi bine).
E o nevoie fundamental psihologică să avem o identitate pozitivă. Dar eu cred că adevărata noblețe și superioritate nu vine din evitarea celor stigmatizați social, ci din acceptarea lor și înțelegerea lor. De-asta o iubim pe Prințesa Diana, ar și pe alții ca ea, pentru că ei au înțeles asta – și poveștile lor vor trăi mult după existența lor pe Pământ. Când evităm și excludem oameni pe diferite criterii, le încălcăm un drept fundamental uman – dreptul de a le fi recunoscută umanitatea, de a aparține, de a se simți egali. Nimeni nu ne poate amenința identitatea atunci când știm cine suntem și ce valori avem. Acestea vor găsi o cale să strălucească indiferent de cei de care ne înconjurăm. La fel e valabil și despre o țară, poți cunoaște mai mult despre România cu doar un click. Potențialul unei țări, realizările ei pot ieși la suprafață oricum, cu sau fără un film documentar despre romi, o țară nu e doar într-un fel sau celălalt, poate să aibă multe nuanțe.
Dar nu ai văzut ce needucați sunt? Cum i-au ales, numai unul și unul! Da, nici mie nu-mi plăcea când vorbeau urât. Dar nu e specific doar romilor, ci și altor români, cu sau fără educație, mai ales fără. Am auzit români vorbind în felul respectiv prin metroul din New York și erau veniți cu un program studențesc. După ce au înjurat și vorbit urât în metrou, m-am scuzat cu un “pardon” când m-am ridicat de sub scaun, doar ca să le văd reacția știind că i-a ascultat cineva în română. Nici după manele nu prea mă omor, drept urmare mi-am câștigat numele de “simandicoasă”, când mă duc la țara și strâmb din nas la această muzică.
Pe de altă parte, nici unul dintre personaje nu este “the bad guy” (personajul negativ din poveste)”. În documentar, sunt detaliat prezentate strategiile lor de supraviețuire cu puține resurse; iar Alex e un narator excelent. Unii chiar sunt inovativi și creativi, având în vedere lipsa de bani, engleza sărăcăcioasă și faptul că sunt necalificați. Mai toți vor să-și ajute familiile, să facă ceva constructiv.
Mi-ar plăcea tare mult ca focusul dezbaterilor despre acest documentar să fie mai puțin pe hățișul de prejudecăți și stereotipuri ori pe implicațiile politice, sociale și culturale, și mai mult pe dramă umană, prezentată tragi-comic, a unor oameni simpli care trec prin situații complicate. Filmul prezintă cazuri de solidaritate (când primesc cazare gratuită pentru o săptămâna), singurătatea aia care te macină și ai sentimentul că ești al nimănui, suferința familiei, presiunea să reușești și bariere culturale.
Câți oameni sunt atât de bucuroși când li se da un job că măturători de stradă? Entuziasmul lor și încercările lor chiar m-au mișcat, e drumul lor spre autocunoaștere – și ei au dreptul la asta, nu numai noi, cei care călătorim, cu studii superioare și suntem “la adapostul” pregătirii și profesiilor pe care îi avem. Oare cum o fi să te duci într-o țara nouă și să nu știi limbă? Sau să dormi într-o cutie când afară plouă? Și în Londra cad frecvent lacrimi peste casele lor improvizate…
Îmi amintesc o poveste pe care mi-a spus-o îndrumătorul meu de la Vanderbilt, care a lucrat mulți ani pentru Banca Mondială și a vizitat frecvent România. La un moment dat, era într-un restaurant unde cântau niște lăutari. Advisorul meu a întrebat dacă muzica respectivă face parte din repertoriul muzical românesc. La care persoana cu care era (cineva cu funcție înaltă în minister) i-a răspuns că desigur că nu, că e muzică țigănească, nu românească. Advisorul meu i-a răspuns că “atât timp cât nu o să vă recunoașteți și include minoritățile, țara nu o să progreseze.” A fi primitor și a-i include și pe alții, a accepta că romii din România sunt români nu e semn de slăbiciune, ci de putere, de adevărată forță, de unde poate să înceapă schimbarea.
Cristiana Grigore a fost bursier Fulbright la Universitatea Vanderbilt, una dintre cele mai bune universități din SUA în educaţie. În prezent, este research scholar la Columbia University din New York. A publicat articole în New York Times, unde a scris despre asumarea identității sale rome, și a avut colaborări media cu Al Jazeera, National Public Radio, Voice Of America și altele.
