Două tragedii recente – doborârea avionului civil rus deasupra peninsulei Sinai și masacrul terorist de la Paris, două săptămâni mai târziu – au părut să le ofere Rusiei și Vestului un subiect asupra căruia să cadă la o înțelegere: Statul Islamic (ISIS) trebuie să dispară. Dar o privire mai atentă la operațiunile militare ale Rusiei din Siria – ca să nu mai amintim de doborârea unui avion de vânătoare rusesc de către Turcia – sugerează că este prematur să credem că obiectivele Rusiei și ale Occidentului pot fi aduse la un numitor comun.
Desigur, Rusia susține că intervenția sa siriană este menită să elimine Statul Islamic și „alți teroriști”. Dar, potrivit Departamentului de Stat al SUA, mai mult de 90% dintre loviturile aeriene rusești au fost îndreptate nu înspre ISIS sau spre gruparea Jabhat al-Nusra, afiliată Al Qaeda, ci spre grupurile armate care luptă atât cu ISIS, cât și cu aliatul Rusiei, președintele sirian Bashar al-Assad. În realitate, ISIS a câștigat teren în Aleppo de când au început bombardamentele.
Desigur, asta nu înseamnă că anihilarea Statului Islamic nu este pe agenda președintelui Vladimir Putin. Aproape sigur că este. Dar acesta mai are, de asemenea, și alte obiective: să protejeze regimul Assad, să extindă prezența militară rusească și influența politică în estul Mediteranei și în Orientul Mijlociu, ba chiar probabil să determine o creștere a prețului petrolului.
Până acum, bombardamentele rusești s-au concentrat în Latakia, Hama și Idlib, unde i-au permis regimului Assad să câștige teren. Putin pare că încearcă să-l ajute pe Assad să securizeze pozițiile sale de forță de pe coastă, către care rebelii au înaintat semnificativ în august și septembrie. Aceste zone fac parte din așa-numita „Siria utilă”, care mai include și frontiera libaneză, Damasc, părți din Aleppo și câteva orașe mari în vestul, sudul și centrul Siriei. Assad trebuie să își mențină controlul asupra acestor zone pentru a-și întări poziția în orice negociere politică și un eventual acord de pace, inclusiv pentru o potențială divizare.
Mai mult, instalarea de către Rusia a unui sofisticat arsenal de apărare antiaeriană în Siria nu are nici o legătură cu ISIS, care nu deține avioane. În schimb, a pregătit scena pentru o zonă de restricție aeriană, care ar proteja regimul Assad și ar servi ca o contragreutate strategică la prezența americană pe baza aeriană turcească de la Incirlik.
De fapt, doborârea de către Turcia a unui avion rusesc – care, întâmplător, era direcționat către grupuri rebele siriene – a îndemnat Rusia să își intensifice aceste eforturi. Ministrul rus al Apărării, Sergei Shoigu, a anunțat că un sistem cu tehnologie de ultimă oră S-400 SAM va fi amplasat în baza Rusiei din Latakia.
Dar strategia lui Putin are câteva probleme. Pentru început, bombardamentele tactice pe care se bazează nu s-au dovedit în mod deosebit eficiente în trecut. Forțelor aeriene rusești le lipsește gama de arme de precizie și sisteme de țintire de care dispune Occidentul – o realitate care a produs consecințe teribile în timpul războiului georgian din 2008 și în cele două războaie cecene din 1994-1996 și 1999-2009. Indulgența pentru „victime colaterale” este mult mai mare în Rusia decât în Occident, iar această realitate îi ajută pe teroriști să recruteze noi adepți.
Kremlinul a încercat, de asemenea, să alimenteze tensiunile etnice – o tactică folosintă încă din epoca țaristă, atunci când ministrul de Externe Sergey Lavrov a susținut că Rusia a intervenit în Siria pentru a „proteja minoritățile”. Putin a avansat aceeași idee când a trimis trupele să invadeze două enclave etnice în Georgia, Abhazia și Ossetia de Sud, pe care le-a recunoscut apoi ca republici independente. Similar, a justificat anexarea Crimeii de către Rusia și invazia în estul Ucrainei prin faptul că acestea au o substanțială populație de „etnie rusă”.
Totuși, în Orientul Mijlociu, rezultatul ar putea fi similar cu ceea ce a urmat invaziei sovietice din Afganistan în urmă cu 36 de ani. Jucători regionali precum Turcia și Arabia Saudită se opun cu fermitate păstrării la putere a lui Assad, deoarece ar însemna un câștig pentru interesele rivalilor lor, Iran și Hezbollah. 55 de clerici saudiți au făcut publică o declarație prin care cereau „jihadul” împotriva invadatorilor ruși. Ramura siriană a Frăției Musulmane, ai cărei lideri se află în Turcia și nordul Siriei, au răspuns cererii, declarând că jihadul împotriva „invaziei rusești” este o „datorie religioasă” a „tuturor musulmanilor apți de luptă”.
Dacă rezistența internă reușește să elimine Rusia din Siria, așa cum s-a întâmplat cu Uniunea Sovietică în Afganistan și cu Rusia în primul război cecen, Putin s-ar putea confrunta cu probleme acasă. O înfrângere militară, combinată cu o înrăutățire a condițiilor economice, ar întoarce, cel mai probabil, o mare parte din public – și dintre acoliți – împotriva lui.
Dar mai sunt posibile și alte rezultate. O victorie rusească parțială, precum cea din Georgia sau Ucraina, ar însemna ruperea unor bucăți din vestul Siriei, sub protecție ruso-iraniană, și divizarea de facto, în cele din urmă, a țării. Un rezultat similar celui din al doilea război cecen – mai puțin probabil, dat fiind diferențele majore dintre cele două teatre de operațiuni – ar permite instalarea unui regim loial, condus de Assad sau de altcineva, și menținerea unei instabilități și a unei rezistențe armate în mediul rural.
Cel mai puțin realizabil scenariu este cel în care Rusia conduce un proces de negociere care să aducă o pace pe termen lung și stabilitate. „Medierea” rusească din Tadjikistan s-a încheiat cu un război civil în 1992-1997 și a determinat ca mișcările de opoziție să își predea armele ori să se integreze în armata regulată, sub garanție rusească. Dar câțiva ani mai târziu, multe dintre aceste mișcări au fost interzise, iar liderii și membrii lor au ajuns în închisoare, în exil sau în mormânt.
Nici unul dintre aceste scenarii nu corespund cu sloganurile revoluției siriene din 2011 ori cu interesele Vestului de a stabiliza această țară, pentru a opri fluxurile de refugiați și pentru a implementa, eventual, democrația. Din păcate, acest fapt nu este surprinzător: așa cum s-a dovedit de multe ori în trecut, Vestul nu are în prezent nici o strategie credibilă pentru a-l opri pe Putin, chiar și acum când nu are în mod evident o strategie de ieșire din joc. Tot ce e sigur acum este că, orice se va întâmpla în Siria, nu se va întâmpla fără Rusia.
Omar Ashour, lector senior în studii de securitate și politici ale Orientului Mijlociu la Universitatea din Exeter și membru asociat al Chatham House, este autor al volumelor “De-radicalizarea jihadiștilor: transformarea mișcărilor islamiste armate” și “Complotul pentru coliziune: relațiile islamist-militare în Egipt”:
Copyright: Project Syndicate, 2015.
www.project-syndicate.org
