Ziarul Financiar a calculat, de curând, cuantumul ratelor la bănci ale populaţiei. S-a folosit de două variante, iar cifra rezultată a fost cam aceeaşi. Ratele ajung anual la vreo 5 miliarde euro, ceea ce reprezintă aproximativ un sfert din câştigurile salariale nete din economie. E mult, e puţin? Ziarul nu pune această problemă. În ceea ce ne priveşte însă, credem că este crucială. Şi răspunsul nu se poate contura decât încercând să vezi pentru ce se cheltuieşte acest sfert din încasările salariale nete.

Înainte de toate, să observăm că acest sfert ar putea să fi devenit deja o treime în urma re-du-cerii cu 25% a salariilor bugetarilor. După estimările băncilor însele, vreo 25% reprezintă bugetarii în totalul contractanţilor de credite, deci impactul scăderii respective de salarii în câştigurile globale din salarii este undeva la 6-7 puncte procentuale. Ceea ce, având în vedere că ratele la bănci nu se schimbă, duce ponderea acestor rate în totalul de-acum redus al câştigurilor salariale spre o treime.

O treime se poate spune că este imens! Şi, evident, această treime reprezintă o medie, luându-i în considerare şi pe salariaţii care n-au luat credite. Tot evident deci, pentru cei ce au luat credite partea din câştigurile lor care se duce pe rambursări este dramatic mai mare! Dar mult mai important este faptul că această parte sugrumătoare din salarii este cheltuită acum fără ca beneficiarii să se fi ales cu ceva. În puţine cazuri este vorba de o locuinţă, cazuri în care cei ce au de plătit măcar ştiu de ce o fac. Deşi trebuie menţionat că tot mai mulţi dintre aceştia nu mai pot face faţă ratelor în condiţiile gâtuitoare stabilite de bănci. În rest însă, produsele pentru care s-au angajat creditele - automobile şi ce să mai vorbim de electrocasnice şi electronice - şi-au înjumătăţit, în cel mai bun caz, valoarea sau nu mai au practic nici o valoare, nemaiexistând vreun mobil pentru care se plătesc ratele de rambursare. La o treime, în medie, cheltuieli din salarii pentru nimic, populaţia nu poate deveni decât mereu mai săracă, întrucât a şi pornit de la un nivel de sărăcie cel puţin relativ faţă de standardele decenţei.

Cine este de vină?! Desigur, nu ar putea fi absolviţi cei implicaţi direct: îmbogăţiţi, înstăriţi, dar şi săraci aspirând la un alt statut şi care, după cumpătarea impusă de deceniile de comunism, s-au repezit pe creditele bancare fără vreo atenţie la consecinţe, văzând doar amăgitoarea prosperitate pe care le-o ofereau. Băncile poartă şi ele vina lor: le fusese comandată din partea mamelor lor din Occident crearea artificială de consum aici în România şi şi-au îndeplinit, de fapt, cu scrupulozitate misiunea! Exploatarea tentaţiei spre consum a săracilor de aici era în regula jocului. Ce avea să se întâmple după ce în mod inevitabil se va fi oprit morişca era, în fond, treaba celor cu comanda.

Dar, evident, cea mai mare vină aparţine autorităţilor române, în frunte cu cele ale băncii centrale. Acestea nu aveau cum să nu conştientizeze ce se va întâmpla. Şi era de datoria lor măcar să avertizeze, dacă nu chiar să descurajeze delirul. Cât despre urmele lăsate de acest episod de prosperitate efemeră pe credit pentru dezvoltarea ţării, să fim serioşi! Nici o urmă pentru dezvoltare! N-a fost împins decât consumul, şi acela acoperit din import, toate ducându-se pe apa sâmbetei după ce s-a dus creditarea! A rămas doar îndatorarea, spre sărăcirea populaţiei şi mersul înapoi al economiei.