Marea Britanie şi Franţa au avut de ales între război şi necinste. Ei au ales necinstea.  Vor avea război." Celebra afirmaţie a lui Winston Churchill despre tacticile de tergiversare utilizate de britanici şi francezi în pragul celui de-al doilea război mondial ar trebui să fie un avertisment pentru preşedintele francez, Nicolas Sarkozy. Prin alimentarea pasiunilor vicioşilor antiimigraţie pentru a obţine un câştig politic pe termen scurt, el va avea parte de necinste, mai întâi, şi apoi va pierde puterea. Pentru că, deşi astăzi majoritatea francezilor pot tinde să simpatizeze cu retorica lui Sarkozy privind alungarea imigranţilor, nu există nici o garanţie că îl vor realege în 2012.

Majoritatea francezilor nu resping atât performanţele lui Sarkozy în calitate de preşedinte, cât esenţa lui. Într-o perioadă de creştere a şomajului, în care Franţa este dominată de temeri cu privire la viitor, francezii au nevoie de asigurări din partea unei figuri maternale sau paternale, şi nu din partea unui lider nervos şi manipulativ, gata să compromită etica şi tradiţia împământenite în Franţa, potrivit cărora fiecare cetăţean are dreptul la tratament egal în faţa legii.

Fostul prim-ministru Michel Rocard a vorbit deschis despre propunerile recente ale lui Sarkozy de a deposeda cetăţenii francezi născuţi în străi-nătate de cetăţenia lor, dacă au fost condamnaţi pentru că au pus în pericol viaţa unui ofiţer de poliţie, practică poligamia sau „circumcizia" feminină. „Nu am mai văzut astfel de măsuri din timpul regimului de la Vichy sau din timpul naziştilor", a declarat Rocard. Compararea politicii lui Sarkozy cu regimul colaboraţionist de la Vichy din timpul mareşalului Pétain este, desigur, o exagerare, dar preocupările lui Rocard sunt împărtăşite de mulţi francezi - şi nu numai intelectuali şi analişti. Chiar şi în rândul conservatorilor tradiţionali există un dezgust etic faţă de Sarkozy. Vor putea francezii să îşi profaneze valorile într-o asemenea măsură? Reintroducerea pedepsei cu moartea va fi următorul pas pe această spirală populistă descendentă?

Doi ani, desigur, este o perioadă lungă de timp în politică, de aceea, astăzi, orice previziune despre votul prezidenţial din 2012 ar fi imprudentă. Totuşi, puţini analişti ar paria astăzi pe realegerea lui Sarkozy. El s-a dovedit a fi un candidat foarte bun în 2007, şi totuşi a candidat împotriva unui pretendent socialist destul de slab, Ségolène Royal. În 2012, este puţin probabil ca Partidul Socialist, „care tânjeşte după putere", să comită din nou o sinucidere electorală prin nominalizarea unui candidat fără şanse. Franţa de azi ar putea fi la fel ca Franţa din 1980, în ajunul primei victorii a stângii de la înfiinţarea Republicii a cincea? Va fi Dominique de Villepin, fostul prim-ministru flamboaiant sub Jacques Chirac, pentru Sarkozy ceea ce Chirac a fost pentru Valéry Giscard d'Estaing în 1981? Chirac, trebuie amintit, a asigurat înfrângerea lui Giscard d'Estaing prin divizarea dreptei cu atâta amărăciune, încât a fost imposibil să se reunească în spatele lui Giscard în confruntarea din runda finală cu François Mitterrand.

În spatele acestor speculaţii sunt întrebări importante despre starea societăţii franceze şi despre instituţiile guvernamentale. Franţa, probabil mai mult decât majoritatea ţărilor europene, se confruntă cu grave probleme de securitate internă şi violenţă legate de eşecurile politicilor de imigrare anterioare, care au transformat visurile din anii 1960 în coşmaruri ale prezentului. Creşterea incontestabilă a violenţei în prea multe suburbii şi apariţia unor „Scarface" locali, care trăiesc fără să respecte regulile într-o lume imaginară a brutalităţii, reflectă starea unei societăţi care a luat-o pe o cale greşită. Dar un răspuns în spiritul „legii şi ordinii" la aceste probleme nu va repara în mod magic daunele cauzate de ani de politică proastă şi neglijenţă din partea guvernanţilor. Prea multă onoare nu este răspunsul la o stare decăzută la nivel local. Procesul de educare şi politicile de integrare dau rezultate pe termen lung, aşadar, nu vor aduce rezultate clare în timp util pentru următoarele alegeri. Stigmatizarea imigranţilor, în special a musulmanilor, sau distrugerea taberelor în care locuiesc romii este o sarcină mult mai uşoară, chiar dacă reflectă adevărata natură oportunistă şi amorală atât a lui Sarkozy, cât şi a celor care îl înconjoară.

Timp de aproape 60 de ani, sufragiul universal a făcut din preşedinţii francezi echivalentul modern al monarhilor aleşi, oameni care au concentrat în mâinile lor mai multă putere decât omologii lor din orice altă ţară democratică. Scurtarea mandatului prezidenţial de la şapte la cinci ani, introdusă de Chirac, a dus, în mod paradoxal, la o concentrare mai mare sub puterea prezidenţială. Problema este că acest preşedinte atotputernic este ales în funcţie de anumite calităţi care nu sunt neapărat cele necesare pentru a stăpâni arta de guvernare, care implică un amestec de echidistanţă, răbdare, linişte şi modestie, în plus faţă de energie şi activism. Preşedinţia franceză combină atât simbolurile, cât şi realităţile puterii - echivalentul puterii deţinute de regina Angliei şi primul-ministru britanic la un loc. Dar un birou proiectat la comandă pentru un gigant ca Charles de Gaulle poate fi pur şi simplu prea mult pentru un singur bărbat sau o singură femeie. Într-adevăr, s-ar putea ca eşecurile ultimilor preşedinţi francezi să indice o problemă structurală în inima Constituţiei franceze, şi nu doar defectele diferiţilor săi reprezentanţi.  

"Chiar şi în rândul conservatorilor tradiţionali există un dezgust etic faţă de Sarkozy."