De astă dată noutăţile despre România sunt iarăşi, profund neserioase, de parcă am trăi într-un sat de la mar-ginea lumii. Preşedintele a promis să se angajeze personal, cu tot dinadinsul, în prinderea deputatului anchetat Boldea. Cum s-ar zice, s-au epuizat toate mijloacele de care dispunea ţara pentru a-şi aduce la tribunal deputatul anchetat. Se spune că, în loc să îl pună sub acuzare şi să contribuie la reţinerea lui, atât cât îi permiteau buna credinţă şi atributele legale pe care le deţine, chiar procurorul l-a sfătuit pe fugar să o şteargă, spre binele propriu. Puse în faţa faptului împlinit, la distanţă de 24 de ore, serviciile secrete româneşti ar fi aflat că omul a plecat – via Turcia – la „safari”, în Kenya. Puţin mai târziu, dându-le cu tifla, cel căutat suna din… Congo, declarându-se – printr‑un interviu telefonic… televizat – jignit, indignat, manipulat, compromis fără motiv de organe, proclamând demn că nu e, aici, nici o treabă şi că va reveni într-o săptămână de acolo, spre a da faţă cu acuzatorii.
Astfel, o mică afacere de partid („fură ai noştri, dar unii o fac cu mai multă nesimţire decât alţii, deci să le punem lesă!”) se transformă în scandal de alonjă internaţională, ridicând poalele prezidenţiale în cap, punând în dificultate serviciile secrete incompetente (incapabile să spună corect măcar unde s-a refugiat pârâtul) şi făcând de ruşine, o dată în plus, Procuratura patriei. (Se şi văd deja zâmbetele pe sub mustaţă ale olandezilor care, ne place sau nu, au şi ei dreptate să ceară imposibilul: două raporturi pe justiţie, în cazul României, care să fie… consecutiv bune.)
Mie cel mai mult îmi merge la inimă izul de aventură à la Jules Verne sau chiar în maniera continuatorilor români ai acestuia: pe linia expediţiilor şi explorărilor exotice, Mihai Tican Rumano; pe cea a literaturii de călătorie prin locuri stranii, la izvoarele civilizaţiei, Radu Tudoran, în Toate pânzele sus! Africa, ah, Africa – ultimul refugiu din faţa judecătorilor români… Chiar că ne-am globalizat…
Să agrementăm însă şi cu alte ingrediente imaginea pe care, în aceste zile, media româneşti o transmit societăţii noastre şi, totodată, lumii întregi, nu pentru că ar fi manipulativă, ci fiindcă aceste lucruri chiar se în-tâm-plă în eterna şi fascinanta Românie. Unul dintre mahării sistemului, Gabriel Berca, iese în faţa naţiunii şi ne explică un fapt simplu: că, în general, dintre angajaţii înarmaţi ai forţelor poliţieneşti, cu permis de port-armă în regulă, nu ştiu câţi (de fapt, ştiu, ca toată lumea: 52!) au probleme „de natură psihologică”, putând să o ia razna, teoretic, oricând. Or, dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că sistemul nu ia în seamă în nici un fel posibilitatea de a se constitui în protector al populaţiei ţării, în loc să fie ceea ce tocmai descoperim că este: un factor – potenţial de multe ori, dar real câteodată – de perturbare gravă a liniştii publice. Suntem, s-ar spune, o ţară de pistolari cu acte în regulă care, în funcţie de dispoziţie şi umori proprii, se pot transforma peste noapte în asasini cu premeditare, precum ucigaşul de la coafor.
E locul, poate, aici de a spune două vorbe despre omorul pasional, popular în multe culturi şi, pasămite, justificat. Cine a spus că „dragostea depăşeşte moartea” nu a înţeles prin asta că dragostea provoacă moartea, rămânând tot dragoste. Numai analfabeţii culturali şi oamenii fără etică pot socoti aşa ceva, neglijând porunca biblică de a nu lua viaţa altuia. Nu, iubirea pasio-nală, obsesivă, neîmpărtăşită nu este, printre oamenii socotiţi normali, rezonabili, o scuză capabilă să diminueze vina unui criminal. A fi plini de compasiune faţă de astfel de manifestări nu este o dovadă de omenie, ci de gravă neînţelegere. Statul are, şi el, rostul de a educa, măcar prin aplicarea corectă a legilor. Nerezolvând prompt şi corect, în spiritul evidenţelor, cazul dispariţiei Elodiei Ghinescu, jus-tiţia română a deschis calea pe care asasinatul multiplu comis de pistolarul Vlădan într-o coafură bucureşteană s-a putut manifesta în deplină lumină.
O altă eroare de sistem, cu care se iese la înaintare în aceste zile: gravul caz de corupţie înaltă la nivelul judeţului Bistriţa-Năsăud. În acest fel, un judeţ unde cultura este la ea acasă, îşi relevă o faţă hidoasă, propulsându-se cu viteză în fruntea listei judeţelor proclamabile „baronate”. După baronii PSD de odinioară – din Vrancea, din Gorj ş.a. -, iată că guvernarea PDL aduce noi nume şi noi re-giuni în atenţie, pornind chiar de la vârf şi relevând încrengături şi iţe care presupun ingrediente de-acum tradiţionale: soţii bine amplasate în dispozitivul maşinăriilor de făcut bani, legături în legislativ, caracatiţe zonale, oameni grei…
În fine, indecizia politicului, dar şi a societăţii civile, de a delibera responsabil pentru a adop-ta nu doar o lege, ci şi o conduită responsabilă în privinţa vagabondajului animalier prin localităţi face, cum era de aşteptat, o nouă victimă. După japonezul muşcat la scara blocului, în Bucureşti, cu câţiva ani în urmă, după femeia sfâşiată de colţi canini în preajma unor depozite din Capitală, după morfolirea letală a unui copilaş labil plecat înainte de vreme de la ore, într-un oraş de provincie, mai moare un băieţel, tot sub muşcături feroce. În mod evident, nu se pune problema de a gândi o noapte a Sf. Bartolomeu contra câinilor. La fel de evident, nu se poate continua nici cu iluzia castrărilor, costisitoare şi par-ţiale, deci ineficiente. Nu mai este de tolerat nici păstrarea caninelor printre piesele de mobilier stradal, permiţându-li-se înhăitări periclitante pentru libera circulaţie pietonală. A pendula însă între poziţionări radicale şi ireconciliabile, ca până acum, înseamnă nu numai sacrificii umane şi canine, după caz, ci şi redarea „prietenului omului” condiţiei sale sălbatice, de prădător din nevoie, şi acceptării că, printre morţile sortite românului, în viitor, trebuie renominalizată şi cea prin sfâşiere; un alt mod de a spune că acceptăm rebarbarizarea societăţii noastre, pretins civilizate.
Cu asemenea noutăţi, putem, cred, spune fără grijă ceea ce Traian Băsescu avertiza cu un an sau doi înainte: anume, că de-acum înainte fiecare trăim pe cont propriu, că statul cade răpus sub acţiunile celor care ar trebui să îi asigure eficienţa şi integritatea, că ne îndreptăm către pădurile pe care, dacă nu le-am fi ciopârţit deja, în bună măsură, le-am putea socoti un refugiu natural, firesc, înfrăţit cu românul.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai