Sfârşitul istoriei’ se amână

Limitarea, distorsionarea, chiar pervertirea sensului democraţiei sunt la modă şi adesea ele sunt chiar pretinse de majorităţi îndoctrinate, fanatizate sau măcar amăgite.

Când, în 1991, Francis Fukuyama, un neo­he­ge­lian optimist, anunţa „sfârşitul istoriei“ prin extinderea universală a democraţiei liberale, mulţi ne-am îndoit deja de luciditatea po­litologului american. Şi vre­murile erau totuşi favorabile pronosticului său. Dar astăzi, după două decenii şi mai bi­ne, urmărind, oricât de su­per­ficial, ceea ce se petrece în Egipt, în Siria şi în general în lumea islamică, dar şi în Ru­sia lui Putin sau China, nu pu­tem decât să constatăm eşe­cul lamentabil al ideii de de­mocraţie liberală în aceste întinse zone şi arii de civilizaţie. Dimpotrivă, pare mereu mai plauzibilă teza rivală a lui Samuel Huntington, după care democraţia liberală este un produs tipic occidental, produs care nu poate fi ex­portat decât, cel mult, în mod distorsionat în alte culturi.

În Egipt, democraţia a fost mimată de gu­ver­narea preşedintelui demis, Mohamed Morsi, care, deşi nu câştigase alegerile decât cu 51% din voturi, trecuse la impunerea legii islamice acestei ţări de peste 80 de milioane de lo­cuitori. A fost răsturnat de un complot al ar­matei (formate şi înarmate de americani în timpul lungii guvernări Mubarak), susţinut în­să de o parte importantă a populaţiei, cât şi, din umbră, de regimurile arabe din Golf şi de occidentali. Rezultatul a însemnat lupte de stradă care au produs deja sute de morţi. Ar­mata şi poliţia au tras în plin în manifestaţiile violente organizate de Fraţii Musulmani, care s-au baricadat în moschei şi, atunci când au putut, au incendiat biserici. Egiptul pare să ur­meze, treptat, calea dezastruoasă a Siriei, adi­că a războiului civil sau, în cel mai bun caz, a represiunilor violente din partea armatei de tipul celor din Algeria din anii ‘90. Iar Occidentul asistă ne­putincios la baia de sânge care sporeşte în fiecare zi, conştient că nu are de ales decât între un regim islamic şi unul militar – ambele vi­o­lente şi ostile oricărei idei li­beral-democratice, dar mă­car ultimul ceva mai permisiv pentru minorităţile religioase şi mai favorabil intereselor occidentale şi is­raeliene în zonă.

Citiţi mai mult în Revista 22.