Fără ca cineva să observe, balanţa internă de putere a Europei s-a schimbat. Poziţia dominantă a Germaniei, care părea absolută de la criza financiară din 2008, slăbeşte gradual, cu implicaţii profunde pentru Uniunea Europeană.
Desigur, din perspectiva puterii soft, simplul fapt că oamenii cred că Germania este puternică perpetuează statutul ţării şi poziţia sa strategică. Dar nu va mai dura mult până când oamenii vor începe să observe că principalul vector al acestei percepţii, faptul că economia Germaniei a continuat să crească, în timp ce majoritatea celorlalte economii din eurozonă au resimţit o recesiune prelungită, reprezintă o circumstanţă specială, una care în curând va dispărea.
În 12 din ultimii 20 de ani, rata de creştere a Germaniei a fost mai mică decât media celorlalte trei cele mai mari economii din eurozonă (Franţa, Italia şi Spania). Deşi creşterea germană a luat-o înainte în timpul perioadei post-criză, Fondul Monetar Internaţional prevede că, în cinci ani, va cădea din nou sub media celor trei ţări şi cu mult sub media eurozonei, care include şi ţările mici, dar cu creştere mare din Europa Centrală şi de Est.
Bineînţeles, Germania mai are unele avantaje aparente. Dar o examinare mai atentă arată că acestea nu sunt chiar atât de pozitive cum par.
Primul ar fi acela că Germania este aproape de o rată a şomajului zero, în contrast evident cu ratele din două cifre ale şomajului care domină cea mai mare parte din eurozonă. Dar combinaţia dintre ocuparea completă a forţei de muncă şi rata scăzută de creştere indică, de fapt, o problemă de bază: o foarte lentă creştere a productivităţii. Adăugaţi la aceasta bazinul de selecţie a muncitorilor capabili să îndeplinească nevoile pieţei muncii germane în diminuare – populaţia ţării îmbătrâneşte, iar refugiaţilor abia sosiţi le lipsesc aptitudinile necesare – şi economia germană pare că se îndreaptă spre o perioadă extinsă de performanţă înceată.
Alt avantaj aparent este reprezentat de amplele rezerve financiare ale Germaniei, care nu doar că i-au amortizat criza, dar i-au oferit şi o dominaţie politică considerabilă. Într-adevăr, deoarece fondurile germane au fost indispensabile în salvarea periferiei eurozonei, aflate sub presiune puternică, ţara a căpătat un loc central în toate eforturile de rezolvare a crizei.
Consimţământul Germaniei a fost necesar pentru a crea „uniunea bancară” a Europei, care a presupus transferul puterilor de supervizare către Banca Centrală Europeană şi crearea unui fond comun pentru salvarea băncilor falimentare. Iar opoziţia germană a contribuit la întârzierea intervenţiei BCE în piaţa obligaţiunilor. Când BCE a lansat, în cele din urmă, programul său de achiziţionare de obligaţiuni, a făcut-o cu aprobarea tacită a Germaniei. Dar acum că ratele dobânzilor sunt la zero, economiile uriaşe ale Germaniei nu îi mai fac prea mult bine. Şi cum furtuna financiară s-a redus în mare măsură, Germaniei îi lipsesc noi oportunităţi de a demonstra influenţa sa politică, atât înăuntrul, cât şi în afara eurozonei.
Într-adevăr, în timp ce Germania, datorită implicării sale profunde în economiile din Europa Centrală şi de Est, a fost un jucător-cheie în acordurile de la Minsk menite să închidă conflictul din Ucraina, acum are puţină influenţă în ţările din Orientul Mijlociu care ocupă atenţia lumii în prezent. Deşi mulţi au remarcat lidership-ul politic german în criza refugiaţilor, în realitate faptul ca a fost aruncată în prima linie a acestei crize fără să aibă prea mare influenţă asupra factorilor care au provocat-o pune o tensiune considerabilă asupra ţării. Germania este acum, pentru prima dată, în poziţia de a fi nevoită să solicite partenerilor săi din UE solidaritate, deoarece nu-i poate absorbi singură pe toţi cei nou-veniţi.
Ca de obicei, totuşi, percepţiile sunt depăşite de realitate, ceea ce înseamnă că Germania este în continuare văzută de majoritatea drept cea mai puternică forţă a eurozonei. Dar, pe măsură ce ciclul global de afaceri accelerează reîntoarcerea Germaniei către „vechiul normal”, schimbul de putere din Europa va deveni tot mai dificil de ignorat.
Germania, care exportă volume mari de bunuri investiţionale, a beneficiat mai mult decât celelalte ţări membre ale eurozonei de pe urma exploziei investiţionale din China şi din alte economii emergente. Dar creşterea economiei emergente scade în prezent considerabil, inclusiv în China, unde cererea se mută de la investiţii spre consum. Aceasta tinde să submineze creşterea germană şi să avantajeze ţările din sudul european, care exportă mai multe bunuri de consum.
Transferul în desfăşurare în dinamica de putere economică şi politică a Europei va avea, probabil, un impact major în funcţionarea UE şi, în special, a eurozonei. De exemplu, fără o Germanie puternică care să întărească restricţiile fiscale ale eurozonei şi să grăbească implementarea reformelor structurale dificile, dar necesare, ţările ar putea pierde motivaţiile proprii de a face ceea ce este obligatoriu pentru a asigura corectitudinea şi stabilitatea pe termen lung. Dacă inflaţia rămâne mică, BCE s-ar putea simţi mai liberă să urmărească mai departe noi runde de stimulare monetară, subminând obiectivele fiscale.
Pe scurt, s-ar putea să ne îndreptăm spre o politică economică mai puţin „germanică” în eurozonă. Deşi acest fapt ar putea spori popularitatea UE la periferie, ar putea creşte în egală măsură şi rezistenţa la aderarea la UE în Germania, o ţară care, în ciuda puterii sale economice în scădere, rămâne o piesă importantă în puzzle-ul integrării.
——-
Daniel Gros este director al Centrului pentru Studii de Politici Europene, cu sediul în Bruxelles. A lucrat pentru Fondul Monetar Internaţional şi a fost consilier economic pentru Comisia Europeană, Parlamentul European, prim-ministrul şi ministrul de finanţe din Franţa. Este editor al Economie Internationale şi International Finance.
Copyright: Project Syndicate, 2015.
www.project-syndicate.org
