Cea mai mare parte a cetăţenilor României nu e angajată politic. Cei mai mulţi dintre ei nu deţin firme proprii, ci lucrează la stat sau la privat. Şi toţi cei care deocamdată vor să mai trăiască aici, nerenunţând la ideea de a rămâne acasă, sunt interesaţi direct şi stringent de ceea ce îi aşteaptă în perioada următoare. Cum mă număr şi eu printre ei, am urmărit semnele viitorului apropiat, aşa încât sunt în măsură să precizez mai multe dintre trăsăturile probabile ale anilor următori din viaţa noastră:

1. Indiferent ce remanieri şi căderi de guverne vor mai veni, concepţia preşedinţiei include ideea că România mai are nevoie de un an de austeritate pentru a depăşi criza. Traian Băsescu a fost cât se poate de clar în această privinţă, astfel încât, şi dacă peste noapte s-ar produce o relansare din nimic a economiei, vârful statului nostru nu ar schimba nimic din tăierile de salarii şi din proiectele de mărire a impozitelor, fiindcă, în viziunea lui, nu există alternativă la tradiţionala jecmăneală statală practicată de secole la români. Lucrurile sunt grave, pentru că, de fapt, Băsescu exprimă astfel convingerea celor dindărătul lui: că plata pentru criză şi furtişaguri revine populaţiei, nu îmbogăţiţilor. El se face şi purtătorul de mesaj al celor atât de slab pregătiţi pentru guvernare şi strategii statale încât nu pot imagina nici o altă cale de ieşire din depresiune. Nimic bun, aşadar, din această direcţie. Or, nerelansând economia, noul an de austeritate se va prelungi şi în cel care urmează, cel puţin la acelaşi nivel de penurie, dacă nu la unul adâncit.

2. Guvernul Boc 5 - ultimul prim-ministru al României cu cinci prestaţii a fost Constantin Dăscălescu, slujbaşul credincios al Ceauşeştilor - lucrează deja la un nou proiect, evident, fiscal: dublarea impozitului pe creativitate, aducerea lui la 35%. Minciuna menţinerii impozitului unic este sabordată, aşadar, portiţa din dos, fiind afectate - cu substrat ideologic clar - tocmai categoriile ingenioase, creative, ale societăţii noastre, cele de la care ar fi de aşteptat găsirea soluţiilor. Se urmăreşte aici îngenuncherea, aducerea la obedienţă a celor care, în alte părţi, fac fala ţării: cei care gândesc, îmbogăţind peisajul economic şi social, orizontul de aşteptare al tuturor, impunând noi standarde în competiţia inteligenţei universale, dar care sunt şi cei mai vigilenţi membri ai societăţii, pricepând repede tendinţele de alunecare de la democraţie ale vătafilor de orice nivel, pericolele de derapaj, abuzurile pe seama drepturilor cetăţeneşti. Nimic bun de aşteptat, iată, nici pentru intelectuali şi artişti şi, prin extrapolare, nici pentru restul societăţii neprivilegiaţilor, în raport cu care se creează un nou precedent de impozitare excesivă, care ar putea fi lărgit şi asupra altor categorii, în condiţiile în care relansarea economică a ieşit, din lipsă de bani, de pe agenda guvernului actual (probabil şi a celor viitoare formate de actualii majoritari parlamentari). 

3. Noua lozincă lansată de preşedintele României la ieşirea dintr-un restaurant - „Să avem grijă fiecare de noi. Să nu aşteptăm să aibă grijă alţii, inclusiv statul" - este, şi ea, un semnal îngrijorător pentru români. Ea reformulează vechiul dicton homo homini lupus, în care fiecare ins era văzut ca intrând în competiţie pentru supravieţuire cu toţi ceilalţi. Sunt deci de aşteptat spargerea ultimelor forme de solidaritate funcţională - sindicate, societate civilă -, asmuţirea în continuare a muncitorilor împotriva intelectualilor, a pensionarilor împotriva celor angajaţi, a oricui împotriva tuturor, cu specificarea expresă că statul nu-şi asumă nici măcar rolul de a asista şi a arbitra o asemenea luptă. S-ar putea deci ca în următorul interval, sub pretextul minimalist al nonintervenţionismului, războaiele private, mafiote sau nu, violenţele sociale, insecuritatea economică şi publică să devină tot mai accentuate, sub umbrela unui stat care se declară neimplicat în aceste dezvoltări prin vocea unuia dintre cei mai autorizaţi exponenţi ai săi.

4. Poziţia Ministerului de Externe al României în privinţa expulzărilor forţate - să lăsăm retorica eufemistă la o parte şi să privim lucid - din Franţa este una de abandon al interesului cetăţenilor săi, cu excepţia luărilor de poziţie ale dlui Aurescu. Suntem plini de înţelegere faţă de cei pentru care participarea comună la eforturile de a construi Europa sunt unilaterale, mereu orientate spre interesul Vestului şi gata oricând să discrimineze Răsăritul. În ansamblu, se poate spune că organizaţiile civice franceze şi instituţiile centrale ale UE au avut reacţii mai ferme decât statul român, chemat, prin însăşi misiunea lui, să apere interesele cetăţenilor proprii. Faptul deschide perspective descurajante cu privire la soluţia tradiţională românească a ultimilor douăzeci de ani: „fuga de pe moşiile" stăpânilor de acasă în lumea largă. Într-o privinţă, soluţia este cea pomenită de „celălalt" Băsescu: să trecem prin criză cu fruntea sus, şi nu cu capul plecat. Dar şi fără resemnare, acţionând pentru restaurarea şanselor de împlinire personală şi comunitară.