Zilele acestea am avut o discuţie lungă cu un grup de lucru pe tema noilor mecanisme ale selecţiei de cadre instituite în Est. El se numeşte: Sistemul selecţiei negative.
Poţi intra şi evolua în structurile de putere numai în măsura în care eşti parte sau ai un conţinut negativ, asupra ta există ceea ce se numeşte în spaţiul ex-sovietic un „kompromat” (materiale compromiţătoare), căci doar aşa maşina politică funcţionează şi tu devii manevrabil. Corpul politic respinge orice persoană care nu are acest „conţinut negativ”. Acest mecanism se extinde asupra mai tuturor instituţiilor. În Ucraina şi Rusia se scrie mult pe aceste teme acum.
Dar ca om care lucrez în cercetarea mea de câţiva ani pe lumea bandiţilor, lumea interlopă din Est, pot spune că în literatură s-au scris multe poveşti cu acest conţinut încă de acum aproape 100 de ani. Aţi citit Babel, „Povestiri din Odessa”? Ştiţi care este una din regulile de bază ale banditismului.
Acolo, eroul principal Binea Krik, încă foarte tânăr, se decide să devină unul dintre liderii bandiţilor din Odessa. Dar, pentru a deveni „şef de bandă” trebuie să fie uns, acceptat de „familie”, grupul restrâns al liderilor lumii interlope din Oddesa. De ce? Pentru că „a accepta pe cineva în bandă” însemna „împărţirea pieţei”.
Cum este el „primit în lumea bună”? Froim Graci, „naşul” bandiţilor din Odessa acelor vremuri, îl pune la încercare. Un soi de „botez” al lumii interlope. Dacă reuşeşte, Benea Krik va deveni „karoli/rege” şi parte a grupului, dacă nu, s-a terminat cu el. Încercarea e foarte dură: Benea Krik trebuie să facă un „naliot” (un jaf) asupra marelui Tartakovski. Oh, nu mă întrebaţi cine-i Tartakovski.
În cartierul Moldovanka el era numit „un evreu şi jumătate”, un om pe care nici un bandit din Odessa nu a reuşit să-l jefuiească chiar dacă i s-au organizat 10 „nalioate” şi o înmormântare. Nimic. Benea Krik este însă primul cel care reuşeşte această performanţă unică în acele timpuri: îl jefuieşte cu mare clasă pe faimosul „un evreu şi jumătate”. El trece „botezul” şi aşa ajunge el „regele Odessei”. Cam asta se întâmplă cu mai toată clasa politică de după ‘90 în Est. Selecţia negativă se bazează pe un soi de meritocraţie pe invers: cei mai buni dintre cei mai răi câştigă. Adică au câştigat.
Acum ceva timp am scris o analiză despre primul faimos oligarh rus Berezovsky, pe care-l considerăm „icoana liberalismului rus”, şi despre cum a avut loc marele jaf rusesc şi acumulare de capital prin mecanismul numit „privatizare”. El este unul din etaloanele acestui mecanism al „selecţiei negative”.
Berezovsky rămâne etalonul şi eroul perioadei de început, al epocii de debut a capitalismului din spaţiul sovietic. El este omul care a venit cu nimic, fără bani, fără capital, şi a pus mâna pe aproape totul: fabrici, uzine, bănci, resurse şi control politic. În acei războinici ani ‘90, în care are loc transferul proprietăţii din mâinile statului în mâinile unui grup mic de privaţi prin cele mai ilegale şi criminale metode, Berezovsky devine liderul unanim acceptat.
Vremurile cereau un erou şi el a venit sub chipul „geniului combinator”, „demon şi înger”, portdrapelul acestui imens jaf al marilor privatizări. Despre tehnicile şi modul în care acest om a pus mâna pe VAZ (cea mai importantă uzină de construcţii de maşini din URSS), Sibneft (petrol), scheme piramidale, Aeroflot sau ORT (postul naţional de televiziune al URSS-Rusia) nu are rost să vă povestesc pentru că acum le puteţi citi pe toate canalele mass-media. Schemele nici nu sunt atât de complicate la câtă genialitate i se atribuie.
Marea privatizare, acest mare jaf postcomunist, rămâne în continuare o temă tabu în Est şi e foarte greu de crezut că cineva va ridica serios această problemă, pentru că nici o forţă politică internă sau externă nu o doreşte. De ce? Pentru că toate grupurile politice şi financiare importante implicate (interne şi externe) au profitat din plin de această „privatizare” şi toţi ştiu că acest fenomen nu se bazează pe nici un temei legal sau politică democratică reală. Ilegitim și criminal e puțin spus.
Dar acum altceva mă interesează pe mine. Dacă privim şi mai atent perioada de început, atunci putem observa că acţiunile primilor oameni de afaceri importanţi din această perioadă a capitalismului primitiv şi a grupurilor care aveau să joace un rol fundamental în procesul „marilor privatizări” seamănă izbitor de mult cu cele ale piraţilor din Caraibe din secolul XVII. Ei refac, de fapt, traseul perioadei de început a capitalismului: grupuri de oameni cu nimic deosebiţi şi nimic mai dotaţi decât cei din jurul lor se ridică deasupra doar pentru că sunt dispuşi să facă orice pentru pune mâna pe „comoară-capital”.
În acel moment, Berezo-v-sky&co au îndeplinit prima lege fundamentală a capitalismului, a aşa-numitei concurenţe fără limite: când unul câştigă, alţii pierd, spune orice oligarh care se respectă. Uneori, acest lucru îl recunosc şi ideologii neoliberalismului. El a îndeplinit visul liberal al păturii sociale din care făcea parte, a ajuns cel mai sus şi a fost nevoit să calce pe multe cadavre, chiar ale colegilor lui de vis, pentru că atunci când unul câştigă foarte mult, mulţi alții trebuie să piardă aproape totul.
În acest context, calităţile considerate negative în mai toate culturile şi epocile devin calităţi pozitive, foarte apreciate şi respectate. Nu e deloc întâmplător că lumea interlopă, faimoşii bandiţi ai spaţiului sovietic (dar e valabil cam peste tot în lume şi în perioade de tranziţie) au fost foarte apropiaţi şi implicaţi în afacerile oamenilor care aveau să poarte numele de oligarh şi să devină emblema unei epoci. Este epoca lipsei de limite şi reguli elementare, aşa cum visează orice neoliberal cinstit. Anii ‘90 sunt epoca visului de aur al neoliberalismului la tinerețe. Dar asta e o poveste veche: primul milion se face prin jaf a devenit deja o regulă acceptată. Problema mare nu mai este a jafului, ci a legitimării acestuia, post-factum.
