Sunt unii care îşi doresc un stat care să nu consume mult peste 20% din PIB. Şi fac orice pentru ca acest vis să se realizeze. Însă ceea ce îşi doresc este în fapt un nonstat. Un stat care nu mai poate face nimic pentru apărarea egalităţii dintre cetăţeni! Un stat paralizat în faţa spaţiului privat! Deci un stat învins! Căci un stat nu există dacă nu poate asigura existenţa unui minim spaţiului public care să permită manifestarea egalităţii dintre cetăţeni. Statul este spaţiul public sau nu este deloc! Iar atunci când statul este şi republică (res publica, deci lucru public) egalitatea cetăţenilor ar trebui să fie valoarea centrală. Iar asigurarea justiţiei sociale ar deveni, în aceste condiţii, consecinţa logică a întregii construcţii politice. Dar cu un stat de 20% din PIB nu vor mai fi bani pentru altceva decât pentru servicii de apărare, poliţie şi justiţie, dar prea puţini pentru educaţie şi sănătate. Deja noua lege a educaţiei pregăteşte terenul pentru o privatizare masivă a învăţământului universitar şi, de ce nu, chiar şi a celui general. Iar acest proces pare să vizeze şi alte domenii, doar că mai trebuie schimbat cadrul constituţional actual, mult prea restrictiv.

Visul unui Milton Fridman de a privatiza întreg sectorul public pentru a micşora statul, văzut ca cel mai mare duşman al pieţei şi libertăţii, pare împărtăşit nu doar de Dinu Patriciu, ci şi de Traian Băsescu. Şi unul, şi altul cred că pentru a vindeca România de „boala" sa etatistă ar fi nevoie de un şoc puternic care să schimbe radical societatea şi să distrugă răul de la rădăcină. Între cei doi sunt, poate, unele divergenţe de detaliu, chiar şi conflicte personale, dar nu deosebiri ideologice semnificative. Şi pentru unul, şi pentru celălalt statul nu ar trebui să fie mai mult decât un „jandarm" care să protejeze proprietatea şi spaţiul privat. Poate aşa se şi explică de ce reprezentanţii liniei prezidenţiale în plan ideologic sunt proveniţi mai degrabă din PNL, via PLD, decât din PDL „bolşevizat!" Căci vechiul PD era, cel puţin afişat, un partid de stânga. Şi au mai rămas unele sechele ale vechii orientări.

Totul porneşte de la un acelaşi numitor comun, credinţa în capacitatea pieţei de a se autoregla, de a surmonta singură toate crizele. De aceea, statul şi birocraţia sa trebuie limitate la maximum. Scopul satului nu mai este bunăstarea generală, promisiunea democratică mai veche, ci asigurarea bazelor îmbogăţirii. Dar, în vreme ce democraţia nu a făcut niciodată obiectul vreunei dezbateri publice autentice - şi cu atât mai puţin al vreunei campanii de educaţie civică inteligentă dusă la nivel naţional de către autorităţi, ideile neoliberale privind caracterul natural al pieţei şi cupiditatea intrinsecă a omului au beneficiat de condiţii propice de propagare până într-acolo încât s-au transformat într-un fel de loc comun.

Această viziune politică şi socială cu puternice valenţe anarhiste şi antietatiste, după ce s-a transformat încet într-un fel de doctrină de stat, influenţează astăzi deciziile politice cele mai importante. Cele aşa-zis „reformiste". Şi cum am putea altfel numi aceste tendinţe decât anarhiste, dacă idealul anarhiştilor clasici - de la Proudhon citire - era tocmai distrugerea statului? Dar ce rămâne după ce statul se aneantizează? Criza economică şi socială actuală ne-a dezvăluit o parte a răspunsului.