Sloganul electoral al dlui Iohannis a fost „O Românie normală”. Organizaţiile diasporei au cerut o Românie care să-i aducă acasă.
Am pierdut un sfert de secol de istorie pe mâna strategiei antinaţionale promovate de Iliescu şi sprijinitorii lui. Reacţia de acum a societăţii îndreptăţeşte credinţa într-un adevărat nou început. Firesc este să ne întrebăm: ce Românie vrem? Cu alte cuvinte, ce viziune strategică avem?
Socot că o bună strategie ar trebui în primul rând să ia în seamă perspectiva principial-evolutivă pe termen lung. Trăim într-o lume a unei inexorabile globalizări. Doar viitorul va răspunde dacă şi în ce măsură ea va afecta identitatea şi personalitatea naţiunilor. Nu cred într-o societate amorfă aneantizând impulsurile identitare. Indivizii şi popoarele depind de mediul în care s-au născut, de ambianţa istorică în care s-au format şi evoluat, de cultura care le-a coagulat. Astfel, identitatea ne este imprimată în structură, în sânge. Vom fi participanţi la lumea globalizată, dar de pe poziţii identitare.
În măsura în care această gândire este corectă, obiectivul strategic de prim ordin îl constituie crearea şi păstrarea condiţiilor unei societăţi tinere, viguroase şi sănătoase. Prima condiţie este cea de mediu. Avem un mediu încă neafectat de vicisitudinile vieţii moderne: o apă sănătoasă, pădurile şi perdelele de protecţie pot fi refăcute în termene rezonabile şi, împreună cu poieni, pajişti şi formele variate de relief, ne asigură un aer curat. O altă condiţie se referă la sănătatea populaţiei. Acum suntem în gravă suferinţă. Este nevoie de ameliorarea condiţiilor generale de sănătate. Este nevoie de stimularea nucleului familial şi îmbunătăţirea natalităţii într-un raport compatibil cu capacitatea asigurării unei vieţi decente. Într-o altă ordine de idei, avem nevoie de o strategie puternic stimulativă în domeniul educaţiei, culturii şi moralei. Orice efort în sfera vieţii ştiinţifice, materiale, se pierde dacă nu-şi găseşte reflectarea în elevaţia culturală şi moral-spirituală. Avem nevoie de stimularea valorilor care înalţă o societate: adevăr, dreptate, echitate, demnitate, onoare.
Bine, se va spune, dar toate acestea se presupun la modul firesc, natural, de la sine. Ei bine, nu-i aşa. Starea de decădere în care suntem acum se datorează tocmai faptului că începând cu 1940, cu 1945 şi apoi deosebit de vârtos cu 1989 până azi, România, societatea românească, a fost abătută, conjunctural sau deliberat, de la o evoluţie firească, normală.
Socot deci că revenirea la normalitate ar trebui gândită pe coordonatele evolutive ale unei strategii pe termen lung ţinând seamă de imperativele principiale pe care am încercat să le schiţez mai sus.
Nimic nu se poate realiza fără o eficientă susţinere materială. România a fost şi încă este o ţară bogată. Pe termen scurt şi mediu se impune o strategie care să asigure, în principiu, punerea în valoare a resurselor prin munca şi efortul românilor. Nu neapărat singuri, ci în colaborare şi cu parteneri străini, dar cu condiţia obligatorie a unei participaţiuni echitabile atât la efort, cât şi la beneficii. Pe un atare principiu este necesară refacerea potenţialului economic al ţării, la loc de prim ordin cel industrial şi agricol.
Ideea de normalitate include, de asemenea, corecţii şi reforme în alte domenii de esenţială importanţă:
se impune instituirea unui climat real de legalitate, justiţie, ordine şi disciplină la nivelul global al activităţilor sociale;
normală este tragerea la răspundere a persoanelor care, uzitând de funcţii politice, statale, guvernamentale sau administrative, au prejudiciat grav efortul de orientare democratică a ţării, i-au întinat imaginea şi prestigiul în lume (sacrificii umane, deturnarea revoluţiei, mineriade, devalizarea avutului naţional);
normală este necesitatea stringentă a însănătoşirii climatului moral extrem de grav afectat în ultimul sfert de veac;
în normalitate s-ar înscrie eforturile imediate privind redresarea şi îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei;
normală este repunerea învăţământului, precum şi a întregii reţele de formaţie, educaţie şi instrucţie în serviciul real al indivizilor şi societăţii, nu aservite banului;
normală ar fi stimularea mişcării şi valorilor culturale de ţinută, atât de neglijate în ultima vreme;
normală s-ar cuveni să fie revenirea Bisericii şi a clerului la misiunea lor firească, duhovnicească, la curăţirea morală (e jignitor să pleci capul sub patrafirul unui fost colaborator al Securităţii);
în ideea de normalitate s-ar încadra revizuirea şi corecţia modului în care s-au retrocedat proprietăţile statului sau cele colective; nu trebuiau să facă obiect al retrocedării obiectivele de interes social-naţional; de asemenea, restituirea trebuia limitată la foştii proprietari sau urmaşii lor strict verificaţi, iar ca întindere, la necesarul firesc de viaţă şi activitate, fie că e vorba de persoane fizice sau juridice, asociaţii sau fundaţii; toate retrocedările înfrângând aceste cerinţe trebuiesc anulate sau reconsiderate.
O Românie normală trebuie să-şi asigure capacitatea proprie de apărare şi colaborare interatlantică, de cooperare politică în cadrul alianţelor convenite, să întreţină relaţii de colaborare, economice şi comerciale, profitabile, în cadrul sau – în limite compatibile – în afara alianţelor. Să practice o politică de bună vecinătate.
De la înălţimea funcţiei prezidenţiale, susţinut de noua orientare, de noul curent al opiniei publice demonstrat de recenta sa alegere, preşedintele poate deschide fila unui nou început, promiţător, pentru România şi poporul român.
