Acum câteva luni, într-un proiect editorial CRPE - Euractiv am cerut oamenilor să ne spună poveşti despre interacţiunea lor cu birocraţia românească. Am adunat aceste poveşti, apoi le-am cerut cititorilor să voteze cel mai enervant procedeu de care s-au lovit. Pe primul loc a ieşit cazierul. Deci, ne-am apucat să întrebăm pe la autorităţi la ce este bun cazierul. Nu am reuşit să aflăm. Inspectoratul General al Poliţiei ne-a răspuns foarte amabil la cererea de informaţii publice şi ne-a comunicat (staţi jos!) că în 2010 a eliberat 2189084 de certificate de cazier judiciar. Pentru cine nu ştie, cu cazierul se procedează aşa: cetăţeanul Gigel merge la stat, adică la o secţie de poliţie (nu la toate, numai la unele) şi solicită o hârtie pe care i-o cere o cere altă instituţie a statului. Pe această hârtie scrie negru pe alb: eu, statul român, declar că Gigel nu este infractor. Cazierul se cere în ocazii din cele mai diverse: dacă vrei să fii şofer, dacă vrei să intri la anumite facultăţi, dacă vrei să te angajezi în anumite locuri. Am întrebat la Inspectorat şi câte infracţiuni au fost prevenite sau câţi infractori au fost opriţi graţie cazierelor. Răspunsul a fost "precizăm că nu deţinem informaţii referitoare la numărul infracţiunilor evitate ca urmare a eliberării de certificate de cazier judiciar". Îmi închipui ce s-au distrat poliţiştii când au trebuit să răspundă la cererea asta.

Problema cu cazierul este că ne-a intrat deja în sânge, nimeni nu se mai miră în legătură cu el. Ne pare firesc. Dar nu e firesc. Am avut la CRPE ca intern un băiat care a plecat din România când avea doi ani, familia sa a emigrat în America, drept urmare a crescut mai mult ca american. L-am rugat să traducă povestea asta cu cazierul. M-a întrebat ce e ăla, pentru că nu are echivalent în engleză. I-am explicat cum vine treaba. Mi-a zis: dar la ce e bun? Ei bine, la ce e bun?

Gândiţi-vă puţin la cifra pe care ne-a comunicat-o poliţia: 2189084 de caziere eliberate. Asta înseamnă că anul trecut două milioane o sută optezi de mii de români au mers la poliţie ca să ceară certificat că nu sunt infractori. Asta înseamnă că nişte angajaţi ai statului au stat de două milioane de ori să a) caute în baze de date, b) printeze şi ştampileze şi c) elibereze două milioane de hârtii de non-infractor. Cazierul se ia pe loc la unele secţii de poliţie sau ulterior la altele, deci e nevoie de un drum sau două. În plus, când ceri cazierul îţi trebuie timbru fiscal, deci mai puneţi un drum şi la poştă. La o estimare grosieră, înseamnă că au fost efectuate cam cinci milioane de drumuri de către nişte plătitori de impozite care doreau de la stat o dovadă că nu sunt infractori.

Milioane de ore pierdute de cetăţeni care puteau să facă altceva cu timpul respectiv şi de către poliţişti care puteau fi folosiţi la altele, de pildă să stea mai mult pe străzi, că tot ni se pare România sat fără câini. Pentru ce anume toate astea? Nimeni nu ştie sigur. Nu spun că societatea nu are un interes legitim în a ţine infractorii departe de anumite locuri. De pildă, nu am vrea ca un pedofil condamnat să fie angajat după eliberare paznic la o grădiniţă. Iau un exemplu extrem, ca să mă fac bine înţeles. Deci e legitim ca statul să ţină pedofilii departe de copii. Cum facem asta? Punem milioane de oameni pe drumuri? Dacă tot avem bazele alea de date, nu mai bine verifică grădiniţele direct cu poliţia pe cei pe care îi angajează? De ce pune statul milioane de oameni să piardă vremea ca să ceară tot de la stat hârtiile respective? Este absurd.

Şi ăsta e doar aspectul practic al problemei. Ce să mai spun despre bazaconia morală care stă la baza acestei idei: statul ne consideră din principiu infractori, rămâne să mergem fiecare în parte la el să ne dea hârtia că nu suntem. Este absurd din punct de vedere practic şi jignitor din punct de vedere moral.

Ceva similar e şi pentru cazierul fiscal, cerut firmelor, acolo puteţi pune chiar mai multe milioane de ore pierdute, pentru că firmele au nevoie mai des de cazierul lor.