Fapt fara precedent, tara activa – sa ii numim astfel pe cetatenii cu drept la vot – s-a impartit in doua jumatati aproape egale. Cei care au ales sa se prezinte la urne pentru a-si desemna presedintele au fost aproape 57%, intrecandu-i cu o septime pe cei care au preferat sa ignore competitia electorala. La randul lor, activii s-au impartit – dupa cum ne asigura Biroul Electoral Central – in doua parti si mai egale, fiecare dintre finalistii in cursa prezidentialelor luand aproape 50%.
Trebuie recunoscut ca situatia are o anume frumusete matematica. Ea creeaza insa o particularitate electorala pentru care cifrele si operatiunile aritmeticii nu mai ofera cele mai interesante indicii. Trecand peste diferentele de zecimi si sutimi intre cel care invinge si cel care pierde, ramane evident ca insii care s-au deplasat duminica trecuta la sectiile de votare din tara si la cele amenajate pentru romanii din strainatate, cetatenii pentru care conditia de cetatean roman este suficient de mobilizatoare pentru a le intretine interesul pentru politica si care socotesc ca merita sa detii aceasta cetatenie pentru a-ti spune cuvantul in legatura cu politicienii de la varf au pariat in proportii egale pe cei doi candidati.

La numaratul voturilor orice diferenta cifrica este importanta, ba chiar decisiva. Imediat dupa aceea, ori dincolo de aceste proceduri, ramane impresia coplesitoare ca aproape jumatate din cei chemati la urne – mai putini decat in alte dati – au intors spatele chemarii fortelor politice si a liderilor de a participa la jocul democratic, in timp ce restul, "jumatatea mai mare" s-a grupat cu surprinzatoare precizie, cam la paritate, in jurul lui Geoana si Basescu.
Sa o recunoastem deschis: cu oricine la carma si cu un guvern de zei care l-ar include pe Mercur insusi in fotoliul de la Economie, exista cateva puncte de trecere obligatorii pe care in ruptul capului Romania care a inceput sa se reasambleze indata dupa incheierea numaratorii BEC nu le va putea ocoli.
Ce avem in spatele presedintelui Geoasescu ori Baoana? Structuri rezistente, exceptional antrenate pentru a-si asigura sansele maxime de supravietuire, cateva obiceiuri si proceduri standard (ia de la altul si da-ti tie, moara ei, dar sa traiesc eu, ai mei sunt mai buni ca ai lui, nu exista competenta care sa bata pupincurismul, obedienta califica etc.) si realitatea unei rupturi dramatice, mereu mai adanci, intre populisti – adica marea majoritate a politicienilor – si populatie.

Runda 2009 a prezidentialelor arata ca asa, taras-grapis, lumea a inceput sa priceapa cam cum stau lucrurile. Ezitarea populara intre a merge si a nu merge, intre G. si B. S-ar zice ca despre aceasta luare la cunostinta vorbeste. Ca e Tache sau e Tica, tus tot nu e. Iar cand e, nu e pentru noi. E mereu pentru ei. Randul unu: eligibilii. Randul doi: oligarhii. Randul trei: prietenii oligarhilor, mogulii. (Sa nu ne lasam inselati: talentul basescian de a-i numi prin aceasta metafora pe detinatorii de "parte a leului" nu inseamna ca Base nu-i intalneste si pe la masa lui.) Mai departe vin gloatele specializate: oamenii de casa, lingusitorii, bufonii, putanele. In fine, santul cu apa, strajuit de podurile rulante ridicate si de garduri de sarma ghimpata. Iar prin corturile gaurite de pe tapsan, in mocirlele si deserturile de mai departe, dupa caz, noi, ceilalti.

Probe? Le stie oricine vrea sa le observe. In pofida Constitutiei, nici un independent nu este cu adevarat eligibil. Nici un partid mic, neparlamentar, nu poate depasi gardul imprejmuitor, intrand in epicentrul puterii, nici daca l-ar conduce numai insi geniali. Nimeni nu misca in front ori, daca misca totusi, dulaii statului il vor manca cu bocanci cu tot (controale, penalizari, constatari de offside). Cine a castigat? Ca de obicei, sistemul.