În anul 2000, eurocraţii prinşi în negocierile de preaderare cu politicienii PSD au început să creadă în nonsensul care le-a tot fost inoculat - anume că orgolioşii politicieni români merită trataţi cu mănuşi chiar şi atunci când se vede de la o poştă că aceştia sabotează, de fapt, şansele ţării de a beneficia cu adevărat de pe urma statutului de membru al UE. Dacă eurocraţii l-ar fi cunoscut şi angajat pe Sorin Ovidiu Vîntu pentru a se încredinţa că în România reformele ajung implementate, nu doar mimate, alta era, poate, soarta ţării, având în vedere stilul cu care omul îşi conduce „organizaţia".

SOV este, neîndoielnic, un supravieţuitor remarcabil. A renunţat la ultima brumă de reţineri încă de la începutul anilor '90 pentru a se putea catapulta din obscuritatea plaiurilor moldoveneşti drept în vârful lumii financiare, complet neregularizate, de la Bucureşti. Între timp, va fi devenit, probabil, un model de viaţă pentru destui adolescenţi recalcitranţi, convinşi că pot cuceri lumea şi fără a fi nevoiţi să-şi tocească mai întâi coatele prin niscaiva bănci universitare. La un deceniu după scandalul FNI, puterea lui Vîntu a atins un apogeu greu de imaginat, dar probat de nenumăratele convorbiri telefonice purtate atât cu prezidenţiabilul PSD, cât şi cu alţi grei ai PSD şi PNL în şi după seara presupusei lor victorii electorale. Toţi i-au cerşit favoruri, toţi au dat dovadă de exact acelaşi servilism care ajunsese normă de conduită în vremurile cuplului dictatorial. Realitatea TV şi celelalte instrumente media i-au conferit, până la urmă, o fracţiune din puterea Ceauşeştilor, astfel că Vîntu a ajuns, aidoma odiosului şi sinistrei, să facă şi să desfacă destine şi cariere ale celor cu ambiţii extrem de mari.

Până şi şeful de stat a ajuns preocupat de Vîntu - motivele prezidenţiale fiind, indubitabil, de natură mixtă. Limpede este, până una-alta, doar faptul că Traian Băsescu consideră modul în care refractarul personaj a făcut uz de platformele sale media drept o ameninţare la adresa siguranţei naţionale. Dar, în pofida interceptării de către procurori a unor afirmaţii incriminatoare şi a începerii urmăririi penale împotriva controversatului om de afaceri, preşedintele nu se află neapărat în poziţia învingătorului în acest duel de cursă lungă. Cel puţin din punct de vedere al popularităţii, este limpede că Traian Băsescu ar fi avut infinit mai mult de câştigat dacă ar fi căutat să menţină, pe perioada reşederii sale la Cotroceni, acea stare de „noncombat" de care pomenea ţarul media.

Aşa, Băsescu va continua să fie acuzat de ambiţii dictatoriale de către pleiada nababilor parveniţi, care au acumulat averi şi privilegii incredibile în decursul a nici 20 de ani şi care au, fireşte, tot interesul ca „la dolce vita" să le rămână rezervată şi pe viitor. Însă cel puţin din gura celor de la Realitatea TV acuzele despre „Băsescu dictatorul" vor suna, de-acum, ridicol, având în vedere tirania propriului patron, pe care au înghiţit-o, fără să crâcnească, toţi - de la portar şi până la directorii imperiului media. Nu ştiu cu care dintre multiplele fraude ce i se pun în cârcă va intra până la urmă în manualele de istorie autohtone, dar în domeniul mass-media româneşti SOV va rămâne, incontestabil, acel personaj care a reuşit să distrugă deontologia profesională înzecit mai rapid decât o făcuseră comuniştii. Notabil rămâne şi faptul că Vîntu a izbutit să atragă jurnalişti de talia lui Emil Hurezeanu în fruntea pseudocanalului său de ştiri - şi încă într-o perioadă în care megalomania patronului va fi fost lesne sesizabilă pentru orice om cu discernământ.

Cum vor fi sunat dialogurile dintre sibianul instruit, a cărui carieră a fost clădită, până acum, pe imaginea sa de personaj cultural din „Mitteleuropa", şi moldoveanul dinamic, dar ordinar, nu pot şi nici nu doresc să-mi imaginez. Spre deosebire de erudiţii din era terorii staliniste însă, Emil Hurezeanu nu s-a aflat în situaţia de a fi constrâns să accepte şi să încurajeze substituirea ştirilor şi a analizelor cu propaganda deşănţată şi calomnia. Era liber să plece oriunde îi poftea inima, deoarece nu cred că situaţia sa materială nu i-ar fi permis să supravieţuiască timp de câteva luni fără salariul de la Vîntu - spre deosebire de majoritatea subalternilor săi de la RTV. Nu ştiu ce slăbiciune psihologică sau spirituală a lui Hurezeanu va fi sesizat Vîntu pentru a-l ademeni cu postul de preşedinte al imperiului său media, dar mă tem că funcţia în cauză se va dovedi una dintre acelea pe care ulterior nu ştii cum să le muşamalizezi mai bine în propriul CV.