Cu rate ale dobânzii aproape de zero, Rezerva Federală (Fed) şi alte bănci centrale se luptă să rămână importante. Ultima săgeată din tolba lor se numeşte facilitarea cantitativă şi este foarte probabil să fie o politică monetară aproape la fel de ineficientă în revigorarea economiei Statelor Unite ca orice altceva ce a încercat Fed în ultimii ani. Mai rău, această politică va costa contribuabilii foarte mulţi bani, afectând în acelaşi timp eficienţa Fed în anii ce vor veni. John Maynard Keynes a susţinut că politica monetară a fost ineficientă în timpul Marii Depresiuni. Băncile centrale sunt mai bune la înăbuşirea exuberanţei iraţionale a pieţelor într-o bulă - restricţionând disponibilitatea de creditare sau mărind ratele dobânzii pentru a ţine în frâu economia - decât la promovarea investiţiilor într-o perioadă de recesiune. Acesta este motivul pentru care o bună politică monetară îşi propune să prevină apariţia bulelor.

Dar Fed, dominată pentru mai mult de două decenii de fundamentalismul de piaţă şi interesele de pe Wall Street, nu numai că nu a reuşit să impună restricţii, dar a acţionat ca o majoretă. Deoarece a jucat un rol central în crearea mizeriei actuale, în prezent Fed încearcă să-şi recâştige credibilitatea. În 2001, politica de scădere a ratelor dobânzii a părut să funcţioneze, dar nu aşa cum trebuia. În loc să stimuleze investiţiile în instalaţii şi echipamente, ratele scăzute ale dobânzii au umflat un balon imobiliar. Acest lucru a permis o creştere a consumului, ceea ce a însemnat că datoria a fost creată fără un activ corespunzător şi a încurajat investiţiile excesive în domeniul imobiliar. Acestea au avut ca rezultat excesul de capacitate, care va putea fi eliminat în ani de zile. Cel mai bun lucru care poate fi spus despre politica monetară din ultimii ani este faptul că a împiedicat consecinţele cumplite pe care le-ar fi avut colapsul băncii Lehman Brothers. Dar nimeni nu poate pretinde că scăderea ratelor dobânzilor pe termen scurt a impulsionat investiţiile. Mai mult, creditarea afacerilor, în special pentru întreprinderile mici, atât în SUA, cât şi în Europa, rămâne semnificativ sub nivelul de dinainte de criză. Totuşi, Rezerva Federală şi Banca Centrală Europeană nu au făcut nimic pentru a remedia această situaţie.

Aceste instituţii par a fi încă îndrăgostite de modele standard de politică monetară, în care tot ce trebuie să facă băncile centrale pentru a ajuta economia să funcţioneze este să reducă ratele dobânzilor. Modelele standard nu au reuşit să prevadă criza, dar ideile proaste mor de o moarte lentă. Deci, dacă politica de reducere a ratelor la datoriile pe termen scurt până aproape de zero nu a reuşit, speranţa este că reducerea ratelor dobânzilor pe termen lung va stimula economia. Şansele de succes sunt aproape de zero. Firmele mari sunt pline cu bani şi de aceea scăderea uşoară a ratelor dobânzilor nu va face o mare diferenţă pentru ele. Scăderea ratelor pe care guvernul le plăteşte nu s-a transpus însă în rate ale dobânzii corespunzător mai mici pentru multe firme mici care întâmpină dificultăţi de finanţare. Mai relevantă este disponibilitatea băncilor de a acorda împrumuturi. În condiţiile în care multe bănci din SUA sunt fragile, cel mai probabil creditarea va rămâne limitată. Mai mult decât atât, cele mai multe credite pentru firmele mici au depozite colaterale, iar valoarea celei mai comune forme de garanţie, proprietatea imobiliară, a scăzut brusc.

Eforturile Administraţiei Obama de a reface piaţa imobiliară au reprezentat un eşec sumbru, reuşind probabil doar amânarea unui declin ulterior. Chiar şi cei optimişti nu cred că preţurile proprietăţilor imobiliare vor creşte substanţial în viitorul apropiat. Pe scurt, facilitarea cantitativă - scăderea ratelor dobânzilor pe termen lung prin achiziţionarea de obligaţiuni şi credite ipotecare pe termen lung - nu va contribui cu mult la stimularea în mod direct a afacerilor. Aceasta poate ajuta totuşi în două moduri. O modalitate este încorporarea acestei politici în strategia Americii de devalorizare competitivă. Oficial, America încă vorbeşte despre virtuţile unui dolar puternic, dar scăderea ratelor dobânzilor slăbeşte cursul de schimb. Este irelevant dacă această strategie este văzută ca o încercare de manipulare a cursului valutar sau ca un produs secundar accidental cu o rată de dobândă mică. Este cert faptul că un dolar mai slab care rezultă din ratele mai mici ale dobânzilor oferă SUA un uşor avantaj competitiv în comerţ. Între timp, pe măsură ce investitorii caută oportunităţi în afara SUA pentru un randament mai mare, fluxul de bani în afara dolarului a mărit ratele de schimb pe pieţele emergente din întreaga lume. Pieţele emergente ştiu acest lucru şi sunt supărate - Brazilia şi-a exprimat vehement preocupările - nu numai în legătură cu valoarea crescută a monedei lor, ci şi faţă de faptul că influxul de bani riscă să alimenteze bulele de active sau să declanşeze inflaţia.