Printr-o sinistra coincidenta, cu exact trei ani inainte ca Nicolae Romulus Mailat sa o ucida pe Giovanna Reggiani la Roma, pe 2 noiembrie 2004, la Amsterdam, Mohammed Bouyeri, cetatean olandez de origine marocana, l-a impuscat de opt ori pe cineastul Theo Van Gogh. Dupa care i-a taiat gatul, aproape decapitandu-l, si i-a infipt in piept cu un cutit o scrisoare in care ameninta guvernele occidentale, evreii si pe deputata olandeza de origine somaleza Ayaan Hirsi Ali. "Vina" lui Van Gogh era ca realizase un film de zece minute numit "Submission" (Supunere), pe baza unui scenariu scris de Hirsi Ali, despre violenta asupra femeilor in societatile islamice. Bouyeri a socotit insuportabil faptul ca in film erau proiectate versete din Coran pe trupuri goale de femei. Mai mult, desi titlul original al filmului era in engleza, traducerea araba a cuvantului "supunere" este "islam".

Asasinarea lui Van Gogh a declansat o dezbatere in Olanda si la nivel european asupra limitelor multiculturalismului. Multiculturalismul este o teorie care spune ca, in cadrul unei societati, toate culturile – intelese in sens etnic, rasial, lingvistic si religios – au drepturi egale de conservare si afirmare. A fost proclamata drept politica oficiala a Canadei la inceputul anilor ’70 si a fost importata cu mult entuziasm de majoritatea guvernelor vest-europene. Accentul, in multiculturalism, cade pe "egalitate". El ne invata ca nici o cultura nu ii este superioara alteia, ca fiecare cultura trebuie judecata in acord cu propriile sale valori, si nu dupa valorile altora. Cu alte cuvinte, nu exista valori universale, valorile sunt relative la cultura, rasa sau etnie si, prin urmare, nu pot fi impuse din exterior. Relativismul postmodern si expresiile sale politice – multiculturalismul si corectitudinea politica – pareau expresia unui umanism progresist, generos si tolerant. Viciul lor fundamental avea sa devina, insa, in curand evident: daca toate valorile sunt locale si egal indreptatite, atunci nu exista, in esenta, nici o diferenta intre doctrina occidentala a drepturilor omului si sharia islamica sau stalinismul nord-coreean. Occidentalii nu ar avea, asadar, nici un drept sa le ceara sauditilor sau iranienilor sa nu-si mai trateze femeile ca sclavi sau sa nu-si mai decapiteze ostaticii. Mai mult, autoritatile tarilor occidentale n-ar avea nici macar dreptul sa ceara imigrantilor musulmani de pe teritoriul lor sa renunte, de exemplu, la practica "crimelor de onoare" pentru adulter, pentru ca aceasta face parte din traditia islamica multiseculara. La limita logica, autoritatile olandeze n-ar fi avut dreptul sa-l condamne pe Bouyeri pentru ca legea islamica iti cere sa-l ucizi pe cel care insulta islamul.

In temeiul multiculturalismului, autoritatile romanesti nu ar avea dreptul sa incalce legea tiganeasca ce spune ca fetele se casatoresc la 12-13 ani, prin "casatorie" intelegandu-se ca sunt vandute ca la piata. Nici ca, potrivit aceleiasi legi, este crima numai ceea ce hotaraste bulibasa sau staborul ca este crima.
Una din consecintele cele mai nefaste ale aplicarii acestei ideologii este ca intre aceste culturi comunicarea devine imposibila. Traim in universuri paralele, care functioneaza dupa legi paralele, aflati la doi pasi unii de altii. Minoritarii se refugiaza in ghetto-uri, iar "toleranta" inseamna, de obicei, ignorare reciproca. Problemele apar atunci cand sunt incalcate granitele si aceste lumi paralele intra in coliziune. Atunci cand un politist intra prea adanc in banlieues, Franta ia foc la propriu, cand un islamist ucide un cineast, se da foc la moschei, iar cand un tigan ucide o femeie, italienii vor sa deporteze toti romanii. Uitam, brusc, ca suntem europeni fini si multiculturali si (re)devenim aceiasi xenofobi dintotdeauna.