Cand euro a fost introdus in 1999, statele europene au convenit ca disciplina fiscala e esentiala pentru stabilitatea monedei. Desi euro a fost benefic pentru toate tarile care l-au adoptat – macar ca ancora in furtuna crizei economice –, esecul membrilor zonei euro de a respecta acordul convenit chiar de ei ar putea transforma euro intr-un dezastru.
Prea multe din aceste tari se comporta ca si cum nu ar exista un Pact de Stabilitate si Crestere (PSC). Starea finantelor publice din Grecia, de pilda, este "motiv de preocupare pentru intreaga zona euro", dupa cum arata comisarul pentru Afaceri Monetare, Joaquin Almunia. Deficitul fiscal al Greciei este asteptat sa ajunga anul acesta la 12,7% din PIB, cu mult peste cele 3% prevazute ca limita de PSC.

Desigur, in urma crizei toate statele din zona euro au depasit pragul de deficit stabilit in PSC. Dar sa ne uitam la Olanda: depasirea este limitata la un an si este abia a doua din 1999. Atunci cand Olanda a depasit pentru prima data pragul – cu doar 0,1% –, guvernul a luat imediat masuri dure pentru a controla deficitul. Germania si Austria s-au pozitionat similar. Aceste tari lucreaza deja la reducerea cat mai rapida a deficitelor umflate de criza.
In sudul Europei lucrurile arata cu totul altfel. Depasirea limitei PSC este mai curand regula decat exceptia. Intr-un deceniu de existenta a euro, Grecia nu a reusit decat o singura data – in 2006, si doar la mustata – sa se tina de pragul impus de PSC.

Mai mult, guvernul elen a dovedit ca nu este de incredere. In 2004, Grecia a recunoscut ca a mintit in legatura cu dimensiunea deficitului de fiecare data din 2000 incoace – erau exact anii in care se analiza cererea Greciei de aderare la zona euro. Altfel spus, Grecia s-a calificat doar trisand. In noiembrie 2009 se pare ca guvernul grec a mintit inca o data, de data aceasta in legatura cu deficitul real din 2008 si cel prognozat pentru 2009.
Italia (la fel ca Portugalia si Franta) are in spate o lunga istorie de neglijare a regulilor fiscale europene. Ca si Grecia, Italia a fost admisa in zona euro in ciuda faptului ca era la ani-lumina distanta de respectarea tuturor criteriilor. In ambele tari datoria publica era mult peste 100% din PIB, in timp ce pragul prevazut de PSC era de doar 60% din PIB. Italia nu indeplinea nici alte criterii – moneda sa nationala, lira italiana, nu a stat cei doi ani obligatorii in Mecanismul European al Ratelor de Schimb.

Zece ani mai tarziu, se pare ca in sudul Europei timpul s-a oprit in loc. Datoria publica din Grecia si Italia ramane aproape neschimbata, desi cele doua tari au profitat cel mai mult de pe urma euro, fiindca rata dobanzilor pe termen lung din aceste tari a scazut la nivelul celei din Germania. Numai aceasta evolutie a creat o "recolta" anuala de zeci de miliarde de euro. Dar infuzia abia daca a facut vreo diferenta in datoria publica, ceea ce nu poate insemna decat un singur lucru: risipa masiva.
Asta se vede si din ratingurile de credit ale acestor tari. Grecia are de departe cel mai slab rating din toata zona euro. Standard&Poor’s a supus ratingul si asa scazut de "A-" unei revizuiri spre o posibila depreciere. Fitch Ratings a redus ratingul Greciei la BBB±, al treilea rating din coada listei de scoruri posibile. Aceste scoruri plaseaza Grecia la o bonitate mult mai slaba decat, de exemplu, Botswana si Malaysia, care au un rating de A±.

Ce se va intampla daca Grecia intra in asemenea greutati incat nu mai poate realiza serviciul datoriei publice? Nu ar fi imposibil. Conform calculelor prezentate de Morgan Stanley, la rate ale dobanzii relativ reduse pe termen lung, Grecia are nevoie de un surplus primar de minimum  2,4% din PIB anual doar pentru a-si stabiliza datoria nationala la 118% din PIB.
Actualele reguli europene le interzic altor tari europene sau Uniunii Europene ca entitate sa ajute Grecia. Dar istoria recenta ne invata ca regulile europene sunt facute pentru a fi incalcate. Exista deja multi (fosti) politicieni si economisti (nu e greu de ghicit de unde provin) care propun ca UE sa-si asume datoriile publice ca entitate suverana, fapt ce ar ameliora problemele unor tari ca Grecia si Italia.

Dar asemenea scheme ar atrage dupa ele un cost ridicat, pedepsind guverne care actioneaza cu prudenta fiscala: ratele dobanzilor ar creste in state ca Olanda sau Germania. O crestere cu doar 0,1% a costurilor imprumuturilor ar duce anual la costuri suplimentare de sute de milioane de euro in serviciul datoriei publice.
Mai mult, chiar daca ideea unei datorii suverane a UE nu se concretizeaza niciodata, statele din zona euro care actioneaza cu prudenta fiscala tot se vor confrunta cu costuri mai mari ale imprumuturilor. Pe masura ce integrarea financiara europeana avanseaza, lipsa disciplinei fiscale intr-una sau mai multe tari ale zonei euro va creste ratele dobanzilor in intreaga zona.

In conformitate cu regulile actuale, un membru al zonei euro nu poate fi expulzat, fapt ce le permite unor state ca Grecia sa minta, sa manipuleze, sa santajeze si sa atraga tot mai multe fonduri europene. Pe termen lung acest lucru va fi un dezastru pentru cooperarea europeana, caci sprijinul public se va diminua.
Europa ar trebui de aceea sa-si asume costurile pe termen scurt care deriva din schimbarea regulilor jocului. Daca eliminarea unui membru ar duce la un mecanism mai credibil de garantare a disciplinei fiscale in zona euro decat s-au dovedit PSC si amenzile, atunci pretul este mai mult decat corect.