Frustrant. Acesta este primul cuvânt care ar caracteriza spectacolul pe care l-am văzut duminică, 22 mai la TNB, un „Macbeth” al octogenarului Radu Penciulescu, dar care, după cum se precizează pe afiş, nu este chiar un „Macbeth”, ci doar „un studiu”.
Se foloseşte metoda Boc. Adică se taie. Dimensiunea fantastică, demoniacă? Se taie! Nebulozităţi şi abisuri psihologice? Se taie! Obârşia nobiliară a personajelor? Se taie! Magia? Misterul? Se taie! Decoruri, costume, efecte speciale? Se taie! Monoloage? Se taie! Rămân faptele, cât pentru ştirile de la ora cinci, adică nişte omoruri pe fondul alcoolismului.
Spaţiu teatral absolut privilegiat, Sala mare a Naţionalului este de asemenea tăiată, „studiul” ambiţionându-se a arăta cum un magnific loc al tuturor promisiunilor artistice poate fi redus la potenţialul meschin al sălii de festivităţi dintr-un liceu. Până şi somptuoasele fotolii sunt înlocuite cu nişte scaune urâte şi extrem de incomode, care exclud prezenţa persoanelor în vârstă sau a celor cu dizabilităţi locomotoare. Patru butoaie albastre – cu scotch, pentru că suntem în Scoţia – constituie marea găselniţă în materie de decoruri. În momentul în care butoaiele sunt acoperite cu nişte material textil gri, culoarea ceţii, gata! Nu mai suntem în Scoţia, ci în Anglia. Subtil, nu-i aşa? Cum încă din vremea când era bunica fată minimalismul nu mai constituia o aşa mare noutate nici măcar în România, veşnicele efecte militare – faute de mieux – sunt plictisitoare.
Iar conflictul, conflictul nu există, pentru că Macbeth nu are adversar pe măsură. Malcolm este un băiat bun şi dulce, înduioşător de-a dreptul, pentru că Mihai Calotă numai nu îi cere iertare directorului general pentru replicile nerespectuoase pe care este obligat să le rostească.
Si totuşi avem un „Macbeth”. Dacă Shakespeare nu e, nimic nu e! Marele vid cere substanţă şi absoarbe nesăţios substanţa teatrală de oriunde ar veni ea, pentru a umple structurile shakespeariene. Asistăm, increduli, la un fenomen fabulos, pentru că sub ochii noştri se naşte, ca o tornadă gigantică, un alt spectacol decât acela din intenţia regizorală. Acest spectacol shakespearian nu se mai numeşte neapărat „Macbeth”, ci „Ion Caramitru”.
„Ion Caramitru” – iată titlul adevărat şi adevărata caracterizare a spectacolului. Monstrul sacru al teatrului şi ecranului, revoluţionarul, politicianul, ministrul, directorul general al TNB, Ion Caramitru este acolo, pe scenă, acesta este triumful şi smerenia sa supremă, obsesia, rostul, viaţa sa.
Ion Caramitru se joacă pe el insuşi în rolul lui Macbeth. Grija extremă a regizorului Radu Penciulescu de a extirpa miturile are ca efect dezlănţuirea scenică a mitului care este Ion Caramitru.
Istoria ca teatru si teatrul ca istorie – cine ar putea cunoaşte mai bine aceste subiecte?
Scriu articolul acesta deasupra Atlanticului, în zbor spre casă. Am fost în ţară, invitată fiind, şi am petrecut acolo trei zile magnifice.
Acum, cu gândul la Ion Caramitru, v-aş întreba dacă mai credeţi, din când în când, şi în minuni.
Ruxandra Paul este doctorand şi bursieră a Departamentului de Ştiinţe Politice la Universitatea Harvard
