În ultima săptămână, corespondenții de presă și comentatorii din marile capitale au remarcat la unison că Turcia are de gestionat un triplu dezastru – politic, militar și umanitar. Asaltul asupra orașului sirian Alep, dat de avioanele rusești și forțele de la Damasc, sprijinite de milițiile șiite libaneze, iraniene și afgane, oferă kurzilor o victorie importantă în bătălia cu președintele Erdogan, lasă Ankara fără pârghii de influență în conflictul din Siria și generează un nou exod de refugiați la granițe.
Turcia se confruntă, concomitent, cu terorismul Statului Islamic, cu problema refugiaților, cu ofensiva separatistă a kurzilor și cu acuzele opoziției politice interne. Manevrele destabilizatoare ale Rusiei, deruta și așteptările UE legate de controlul migrației și slăbiciunile Statelor Unite într-un an (pre)electoral au precipitat agravarea situației. Turcia, alături de Arabia Saudită, pariase pe negocierea politică a războiului din Siria, așteptând răsturnarea de la putere a liderului la Damasc, în pofida voinței lui Putin. Bombardând Alepul, situat la granița de nord-vest a Turciei și considerat un bastion al rebelilor protejați de aliații Ankarei, Moscova a refuzat, practic, soluția politico-diplomatică propusă de occidentali, încercând să impună soluția militară, în coordonare cu președintele Siriei și aparent în avantajul acestuia. Berlinul și Washingtonul au condamnat atacurile aeriene ale Rusiei, acuzând-o că încalcă Rezoluția Consiliului de Securitate a ONU pe care o semnase pe 18 decembrie 2015.
Cancelarul german promitea, în baza acestei rezoluții, o rezolvare a războiului civil din Siria, care să garanteze rezolvarea crizei migrației la ea acasă. Urmau să aibă loc, la 5 februarie a.c., convorbiri între reprezentanții lui Bashar al-Assad și rebelii sirieni, sub egida ONU. Iranul fusese invitat în premieră la discuții. Turcia acceptase oferta Berlinului, angajându-se să stopeze valul de refugiați, în schimbul compensațiilor financiare și al unor concesii diplomatice. Procesul de pace inițiat la Viena în toamna anului trecut a fost însă întrerupt brusc, urmare a bombardării Alepului chiar în zorii zilei când diplomații (inclusiv ruși) urmau să se întâlnească la Geneva. O nouă fază a catastrofei umanitare s-a declanșat astfel la nici 24 de ore după ce Conferința donatorilor internaționali de la Londra alocase fonduri consistente pentru a veni în ajutorul Turciei, Iordaniei și Libanului, țări asaltate de milioane de refugiați sirieni.
Încă o dată, s-a dovedit că Berlinul și Washingtonul au descifrat greșit intențiile Moscovei. Surprinzător însă, nici Ankara n-a prevăzut cum își vor juca autoritățile de la Kremlin așii din mânecă pentru a obține, odată cu prelungirea conflictului din Siria, negocierea păcii în termenii pe care și-i dorește.
Reacțiile Rusiei după ce turcii i-au doborât un avion (pe 24 noiembrie 2015) semnalau faptul că Putin nu e dispus la nici o concesie privind planurile sale în Siria. Aliații tradiționali ai Ankarei au tratat atunci tensiunile turco-ruse cu detașare, iar presa din multe țări a pus în discuție mai degrabă decizia președintelui Erdogan de a doborî avionul rusesc decât semnificația provocărilor Moscovei. Ministrul chinez de Externe explica, a doua zi după consumarea primei faze a disputei, de ce nu va lua China partea niciunuia dintre actori, remarcând că Ankara și Moscova prezintă istorii diferite despre incidentul aviatic, iar conflictul pleacă de la o realitate mai complicată. Reprezentanții NATO aveau să precizeze, la rândul lor, că diferendul Turcia-Rusia trebuie rezolvat în plan bilateral. Oficialii americani au recurs la o retorică împăciuitoare, iar oficialii turci au lăsat să se înțeleagă că îi suspectează de complicitate cu Moscova. Ca atare, a crescut și neîncrederea Ankarei față de Washington. Turcia și-a exprimat în mod repetat nemulțumirea că SUA acordă ajutor pro-kurzilor din Siria (respectiv Partidului Unității Democratice – PYD), despre care ar exista dovezi că furnizează arme Partidului Muncitoresc al Kurdistanului (PKK). Ankara dorește ca aliații săi să trateze PYD cu unitatea de măsură folosită față de PKK, formațiune aflată pe lista organizațiilor teroriste. Oficialii americani susțin că grupările pro-kurde din Siria sunt indispensabile pentru răsturnarea regimului Assad. Aliații Turciei pierd însă poziție după poziție în Siria, iar rebelii anti-Assad caută adăpost în țările vecine. Turcia primise deja 2,5 milioane de refugiați până la bombardarea Alepului. Întrucât acest oraș era considerat fieful rebelilor, alte zeci de mii de sirieni amenință granițele turce.
Într-un moment în care e nevoie de o Turcie pe care Occidentul să se poată baza pentru a pune capăt conflictului din Siria și exodului refugiaților, ea se află în mare dificultate și fără mijloace de acțiune. Cu toate acestea, Berlinul și Bruxelles-ul, dar și Viena sau Atena consideră că Ankara trebuie să ia măsuri pentru a opri valul refugiaților care amenință porțile Europei, iar Washingtonul așteaptă ca Erdogan să-și asume responsabilități în vederea restabilirii echilibrului regional, fără să considere lupta sa împotriva kurzilor una prioritară. În ultimele două luni, dialogul UE-Turcia s-a intensificat, ca și vizitele americane în zonă. Ankara a obținut nu doar ajutoare financiare, ci și deblocarea negocierilor de aderare, deși viitorul spațiului comunitar e pus în discuție din mai multe părți. Cancelarul german a vizitat Turcia la începutul acestei săptămâni, cerând, împreună cu gazdele sale, implicarea Organizației Nord-Atlantice pentru monitorizarea fluxului de refugiați. E o schimbare relevantă, având în vedere că președintele Erdogan credea, în ultima sa campanie electorală, că ar fi mai bine să orienteze Turcia spre un anumit grad de independență în cadrul NATO. Acum un an, liderul turc era concentrat pe construcția centralei nucleare și pe gazoductul Turkish Stream, ambele în parteneriat cu rușii, după ce demarase chiar încheierea unui contract militar de anvergură cu China. Între timp, lucrările centralei nucleare au fost stopate, proiectul Turkish Stream a fost abandonat, achiziționarea unor echipamente militare chineze incompatibile cu standardele NATO s-a dovedit imposibilă.
Colapsul parteneriatului cu Moscova relansează raporturile Turciei cu UE și NATO, deschizându-i în același timp calea unor opțiuni economice mai largi. De altfel, președintele Erdogan s-a reorientat rapid, efectuând turnee în Qatar, Azerbaidjan și Kazahstan, dar și în Africa de Vest și America Latină. Refugiații și atacurile teroriste costă Turcia aproximativ 12 miliarde de dolari pe an, conform unor estimări de dată recentă. Pierderile înregistrate prin degradarea relațiilor cu Federația Rusă sunt greu, dar nu imposibil de gestionat. Turismul, comerțul, agricultura și construcțiile sunt grav afectate, iar, în absența unor alternative viabile, sectorul energetic riscă blocajul, întrucât 56% din gazele necesare Turciei provin din Rusia. În 2015 au fost alocate 16,5 miliarde de dolari pentru importul gazelor rusești. Economia turcă e însă în plin avânt, oferind o piață atractivă și de neignorat. În vizită la Astana, Erdogan și-a exprimat convingerea că „Turcia și Kazahstanul vor deveni centrul Eurasiei“. Presa rusă a contracarat imediat, relatând despre convorbirea telefonică Putin-Nazarbaev pe tema cooperării în domeniul energiei și al combustibililor. Iranul, celălalt mare competitor și rival istoric al Turciei, reintrat în forță pe terenul de joc, n-a omis nici el să curteze prompt atât țările europene, cât și Kazahstanul, Rusia și China. În acest context, pentru repoziționarea în competiția regională, Ankara are nevoie de pace la granițe, de aliați curajoși și de lideri care să-i asigure stabilitatea politică. Numai că nici măcar în plan intern condițiile nu sunt propice.
Înainte de a intra în conflict cu Moscova, poziția președintelui Erdogan fusese șubrezită prin cele două tururi de scrutin, din iunie și noiembrie 2015. Chestiunea kurdă a contribuit din plin la vulnerabilizarea autorității președintelui. Într-o zonă în care politica față de minorități și diplomația etnică sunt dosare extrem de sensibile, președintele turc a preferat formula dură, respingând sistematic dialogul cu liderii kurzi, pe motiv că sunt teroriști. După recâștigarea alegerilor, Erdogan a continuat și intensificat războiul contra grupărilor kurde. Efectul a fost coagularea unei mișcări de solidaritate regională pro-kurdă. Până și opoziția politică națională i-a reproșat liderului turc inapetența pentru dialogul inter-confesional și inter-etnic, care ar fi putut deschide calea unui proces de pace. Abia acum câteva zile autoritățile turce au anunțat că intenționează să reconstruiască site-urile kurde distruse în ultimele luni în războiul de gherilă dintre forțele militare și PKK. Premierul Davutoglu a declarat și că serviciile secrete ar putea iniția un dialog cu liderul kurd Ocalan, aflat în închisoare. Rămâne de văzut ce efecte vor avea aceste târzii gesturi de bunăvoință, mai ales că, în replică, kurzii din Siria și-au deschis un birou de reprezentare la Moscova.
Rămâne de văzut, de asemenea, cum vor digera aliații occidentali lecțiile ofensivei Alepului și ce urmări va avea faptul că reprezentanții ONU și ai NATO vorbesc pe aceeași voce, criticând, în termenii folosiți atât de John Kerry, cât și de Angela Merkel, deciziile lui Vladimir Putin.
Ce-i drept, orașul Alep se află sub asediu din 2012, iar războiul civil din Siria a început în 2011. Intervenția cinică a Rusiei confirmă deopotrivă temerile celor care s-au îndoit din start de buna sa credință în încleștarea din Siria, dar și avertismentul celor care au susținut mereu că fără Moscova nu se poate ajunge la pace, de vreme ce ea vrea să demonstreze lumii cum poate câștiga un război, după ce a câștigat Crimeea. Turcia are, probabil, în acest moment de răscruce, opțiuni deschise. Nu însă și timp pentru noi oscilații costisitoare.
Aceste opinii aparțin autoarei și nu angajează în nici un fel responsabilitatea MAE.
