9.8 C
București
sâmbătă, 27 aprilie 2024
AcasăSpecialUE trebuie să renunțe la orgoliu în Siria

UE trebuie să renunțe la orgoliu în Siria

Siria este un abator înecat în sânge. Patru ani de război civil au lăsat în urmă mai mult de 200.000 de morți, un milion de răniți și 6,7 milioane de strămutați. Alte 3,8 milioane de persoane trăiesc ca refugiați în afara țării și 13 milioane (dintr-o populație, înainte de război, de 20 de milioane de persoane) au nevoie de asistență umanitară. Doi iluștri trimiși speciali ai Națiunilor Unite – Kofi Annan și Lakhdar Brahimi – au cedat în fața spiralei violenței care se autoperpetuează în Siria.

Dar, în ciuda acestui fundal sumbru, există motive pentru un optimism precaut. Forțele kurde au reușit recent, după luni de lupte grele, să îndepărteze Statul Islamic din orașul de frontieră Kobane. Mai mult, noul reprezentant al ONU, Staffan de Mistura, a inițiat o strategie pragmatică și hotărâtă, numită „Alepo primul”, ale cărei scopuri sunt înghețarea operațiunilor militare în devastatul oraș și facilitarea accesului pentru ajutoare umanitare. Ar putea reprezenta acesta un moment de cotitură pentru Siria?

Când criza din Siria a început, nimeni nu a prevăzut cât de serioasă, extinsă și complexă se va dovedi a fi. În primul rând, observatorii au subestimat sentimentul de disperare tot mai profund al cetățenilor, care i-a determinat să susțină grupurile jihadiste sau regimul Assad.

Conflictul este, de asemenea, unic în asimetria sa, care rezultă din numeroșii și disparații actori implicați. Sunt doar două armate convenționale: luptătorii kurzi și forțele loiale președintelui Bashar al-Assad. Opoziția este formată din facțiuni dependente de sponsori din străinătate. Opoziția „naționalistă” este pur și simplu un amestec de facțiuni responsabile de protecția unor teritorii mici, iar „Armata Siriană de Eliberare” este cu puțin mai mult decât o fantezie. Realitatea crudă arată că grupurile cel mai bine organizate sunt ale jihadiștilor: Statul Islamic, Jabhat al-Nusra și Frontul Islamic.

Planul lui de Mistura vizează stabilizarea situației printr-o îndreptare a politicilor spre alte direcții decât campania militară necruțătoare – o campanie care este doar în folosul Statului Islamic. Planul se concentrează pe Aleppo – care nu este doar cel mai mare oraș al Siriei și un centru comercial, ci reprezintă un fel de microcosmos al țării – ceea ce îl distinge de șubredele armistiții care au fost implementate în Homs și oriunde altundeva în țară. Principalul punct forte al strategiei este acela că nu este, în sine, un proiect de pace.

În loc să solicite ca una sau toate facțiunile să se predea sau să-și abandoneze armele, cere doar încetarea luptelor grele, pentru a permite furnizarea de ajutor umanitar și pentru a preveni colapsul total al Aleppo. O asemenea înghețare – garantată de un mecanism concret de implementare – ar reprezenta o oportunitate importantă de a obține progrese în recâștigarea încrederii. Discuții recente la Cairo și Moscova au produs mici, dar deloc neglijabili, pași în această direcție. Obiectivul ar trebui să fie inițierea unui dialog productiv – și, în cele din urmă, obținerea unui consens – între actorii relevanți. În acest război prin împuternicire, nici o soluție nu va fi posibilă fără acordul principalelor surse de finanțare a facțiunilor – Iran, Arabia Saudită și Qatar.

De asemenea, Turcia nu trebuie să rezolve doar problema fluxului de refugiați, a îngrijorărilor privind securitatea pe granița cu Siria și a poziției sale ca țară de tranzit pentru jihadiști. Turcia trebuie să dezvolte și o politică cât mai coerentă cu privire la Statul Islamic, care să nu fie subordonată anxietății oficiale cu privire la solicitările minorității kurde din țară.

Alte puteri vor avea, de asemenea, de jucat un rol-cheie. Susținerea Statelor Unite pentru inițiativa lui De Mistura simbolizează o discretă – dar constructivă – schimbare de atitudine a administrației președintelui Barack Obama, de la solicitarea sa ca Assad să renunțe la conducerea țării imediat.

Politica Uniunii Europene cu privire la Siria rămâne totuși confuză, statele membre reușind să se înțeleagă doar pentru crearea unui „fond regional de sprijin” pentru a aborda criza. Dat fiind puternicul interes al UE pentru o Sirie mai stabilă, un interes înrădăcinat în proximitatea geografică, este timpul ca liderii europeni să ia o poziție clară față de această țară.

Dar o soluție de durată în conflict vine, până la urmă, tot de la sirieni. De fapt, bazele pentru soluțiile politice conduse într-un fel de sirieni au fost puse în 2012, în comunicatul I de la Geneva. Atunci, rundele succesive de negocieri au eșuat, din cauza mentalității „totul sau nimic”, bazată în mare parte pe eroarea asumată că Assad, ca și liderul tunisian Zine el-Abidine Ben Ali și cel egiptean Hosni Mubarak, va fi demis relativ repede. Dar De Mistura a arătat clar că el nu intenționează nici să construiască o pace durabilă cu Assad, nici să impună plecarea de la putere a lui Assad ca o precondiție pentru pace. Soluția se află între cele două opțiuni, iar Vestul – în special Europa – trebuie să o accepte.

Introducerea unor solicitări nerealiste într-un proces de pace în Siria este un drum sigur către eșec. Pragmatismul este esențial, chiar dacă înseamnă că unii actori relevanți, inclusiv UE, trebuie să renunțe la orgoliu. Stabilitatea regiunii și viețile sirienilor (cu ceea ce a mai rămas din mijloacele de trai) depind de asta.   

 

Ana Palacio, fost ministru de externe al Spaniei şi fost vicepreşedinte al Băncii Mondiale, este membră a Consiliului de Stat spaniol şi lector invitat la Universitatea Georgetown.

 

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă