Condiția ca un sistem de organizare din societate – oricare ar fi acesta, de educație, de siguranță a cetățeanului, de sănătate – să funcționeze presupune așezarea acestuia pe valori. Adică să fie construit în jurul onestității, încrederii, profesionalismului. Altminteri, va fi un sistem viciat, cu oameni slabi, dispuși să nu fie onești și să nu dea doi bani pe profesie.
Profesia de medic, indiferent ce ar spune criticii – chiar și aceia care reclamă, pe bună dreptate, slăbiciunile medicilor – este o profesie nobilă. Lucrul pentru sănătatea semenilor tăi te face oarecum diferit. Procesul continuu de învățare, fără de care nu poți profesa corect, presupune valoare intelectuală și nevoie de cunoaștere. Jurământul lui Hipocrate depus la absolvirea facultății oferă profesiunii un grad de sacralitate. Iată doar câteva argumente pentru a spune că medicul este un membru special al comunității.
Prin urmare, prezența concretă în spațiul public a medicului nu este și nu poate fi decât reprezentativă pentru statutul său. Poate fi considerată o chestiune de imagine, dar este mai mult decât atât. Medicul trebuie să se îmbrace cu grijă, să-și aleagă atent cămășile și pantofii, să meargă la teatru și la operă, să poată oricând să-și permită un taxi, un tratat de medicină sau chiar o cină în oraș.
Cine încearcă să nege aceste adevăruri sau cine încearcă să spună că medicii nu merită aceste lucruri este un ipocrit. Orice medic – femeie sau bărbat – știe care îi este statutul și își dorește să se reprezinte pe sine conform acestuia. Problema apare în momentul în care diferența dintre statut și propria condiție materială nu poate fi surmontată în mod firesc, printr-o recunoaștere și o răsplată corespunzătoare. Urmează, într-o ordine aleatorie, lăcomia unor medici, supraaprecierea propriei activități, orgoliul exacerbat, disprețul pentru semeni, pasiunile costisitoare. „Boli“ sociale care îi pot afecta pe toți oamenii, nu doar pe medici. Dar medicii sunt și ei oameni, nu-i așa?!
Medicii nu sunt scutiți de slăbiciuni, însă problema gravă care afectează imaginea breslei este concentrarea mediatică pe slăbiciunile individuale. Da, sunt medici corupți, sunt medici care fură, sunt medici care condiționează actul medical de plicul cu bani. Da, sunt discuții în saloane și pe coridoarele spitalelor despre prețul unei intervenții chirurgicale; da, sunt asistente și infirmiere care devin mai binevoitoare dacă cineva le strecoară bani în halat; da, sunt spitale unde nu poți supraviețui decât dacă dai bani, ești atent cu personalul sau îți cumperi singur medicamentele.
Numai că sistemul în ansamblul său nu arată așa. Nu toți medicii sunt nedemni. Dimpotrivă, cei mai mulți sunt de o demnitate ieșită din comun. Săraci, locuind impropriu, îmbrăcați modest, fac gardă după gardă ca să-și sporească veniturile. Spitalele din România se mândresc cu performanțe medicale ieșite din comun. Calibrul profesional al multor medici nu poate fi contestat. Dar, așa cum spuneam, interesul mediatic se îndreaptă spre negativ, spectacolul știrilor se bazează pe audiențele înregistrate de subiectele „murdare“, răul, urâtul, negativul câștigă întotdeauna competiția cu binele, frumosul sau pozitivul.
Aș putea spune că excepțiile fac știrea, iar excepția confirmă regula, adică medicii sunt buni!… Dar efectul de imagine este unul devastator. Chiar dacă nu toți medicii sunt responsabili de faptele reprobabile ale unor colegi, opinia publică ne bagă pe toți în aceeași oală. Lucru care slăbește cel mai important sentiment dintre medic și pacient – încrederea. Eu, ca medic și profesor, nu pot accepta așa ceva. Dar cum să mă lupt, ce instrumente de apărare are un medic curat în fața agresiunii zilnice a unor formatori de opinie însetați de sânge? Tumora crește, devine tot mai agresivă și nu avem bisturie potrivite pentru a interveni.
Se cuvine acum să mă refer la actul de recunoștință al pacientului vindecat. Fără să ceri nimic, fără să condiționezi, fără să faci nici cea mai mică aluzie, te pomenești cu un pacient, sau un membru al familiei sale, care intră în cabinetul tău înainte de a pleca acasă vindecat și îți oferă un cadou.
Un cadou scump, sau un cadou simbolic. Sau un plic cu bani. Mentorul meu, unul dintre fondatorii neurochirurgiei românești, profesorul Constantin Arseni, spunea că a nu primi recunoștința este o jignire la adresa unui om care vrea să te răsplătească din toată inima. Profesorul povestea rezidenților săi o întâmplare cu tâlc. A operat pe creier soția unui ceferist care îi spusese că e foarte sărac și nu poate să-i ofere nimic. Profesorul s-a amuzat, și și-a văzut de treabă. Operația a reușit, iar înainte de externare ceferistul a venit la profesor și i-a spus că, din toată sărăcia lui, vrea să îi facă un cadou. Și i-a dat o sticlă de lapte. Profesorul a spus mulțumesc, dar omul nu mai pleca din cabinetul său. L-a întrebat ce mai așteaptă. „Să-mi înapoiați sticla“, a spus ceferistul…
Povestea are tâlcul ei, cum spuneam, iar obiceiul de a oferi și, respectiv, de a primi este împământenit la noi. Nu este șpagă, și e important de precizat acest lucru, este un act de recunoștință, iar sistemul a funcționat și mai funcționează încă în acest fel. Nu mă voi referi la acest obicei în cheie de bine sau rău, alb sau negru, dar voi spune că, o dată cu schimbările profunde din societatea noastră, o dată cu progresul relațiilor sociale, o dată cu definițiile lumii moderne, obiceiul nu-și mai are locul. Noua lume presupune schimbare, dar știm cu toții că managementul schimbării este extrem de dificil, iar rezistența la schimbare este adesea crâncenă.
Din păcate, schimbarea nu se poate face pornind doar de la medici și cu medici. Schimbarea trebuie gestionată de statul român prin reprezentanții săi – parlamentari, guvernanți, autorități locale. Schimbarea începe de la lege, de la statutul oficial și legal al medicului, de la condițiile în care funcționează medicii, de la echilibrul și normalitatea din sistemul de sănătate.
Oamenii politici însă nu se uită corect la situație. Includerea medicilor în rândul funcționarilor publici este o nerozie, nu doar o greșeală. Creșterea veniturilor medicilor cu douăzeci și cinci la sută este doar un pansament local, și un bun prilej de a stârni mânia profesorilor sau a polițiștilor, cărora nu le sporesc veniturile. Nu de reparații de mântuială are nevoie societatea noastră, ci de o reparație capitală sau chiar de o demolare și o nouă construcție. Nu de umilire, ci de respect firesc. Nu de excepțional, ci de normal. Suntem egali din multe puncte de vedere, iar acest lucru trebuie să se vadă, dar suntem diferiți în același timp, iar acest lucru trebuie să se știe.
Referitor la respectul oamenilor politici față de medicina românească, acesta se vede în mod constant prin adresabilitatea „domniilor lor“ numai în afara granițelor țării – Anadolu, AHK și alte instituții mult frecventate.
Până când cineva se va încumeta să atace aceste teme în profunzimea lor, vă invit pe toți – jurnaliști, cetățeni, autorități – ca, atunci când vedeți un medic bine îmbrăcat, să vă întrebați nu câtă „șpagă“ a luat, ci câte vieți a salvat. Abia atunci vom putea vorbi despre schimbarea pe care ne-o dorim cu toții.
Prof. univ. dr. A.V. Ciurea,
șef departament Neurochirurgie
Spitalul Sanador, București
