Nu știu câți oameni au murit sau câți au suferit în urma utilizării produselor de dezinfecție falsificate folosite ani de zile în sute de spitale și clinici din România. Încerc să mă gândesc dacă și, mai ales, cum s-ar putea face o anchetă amplă, corectă, care să identifice fiecare persoană care a suferit, și-mi dau seama că este un lucru aproape imposibil de făcut.
Ca medic neurochirurg, știu ce înseamnă responsabilitatea pentru viața pacienților. Știu ce înseamnă să te dedici acestora, să te străduiești din răsputeri să le redai sănătatea. Știu și am scris de nenumărate ori că sistemul de sănătate românesc este în gravă suferință, iar despre motivele care au adus sistemul doar la nivel de stare de supraviețuire am vorbit de tot atâtea ori. M-am indignat și am crezut în capacitatea de indignare a celor care au condus sistemul ani la rând, câte un ministru nou cam o dată la șase luni, și am sperat că cineva se va apuca de treabă în mod corect și coerent.
Cazul Hexi Pharma a dat însă o dimensiune de nebănuit tuturor temerilor mele – și nu doar ale mele, dar ale tuturor celor implicați în mod responsabil în viața medicală din România. Am ajuns să privesc neantul. Gravitatea celor întâmplate echivalează cu crima de genocid. „Genocid împotriva românilor.” Iar lucrul la care vreau să mă refer aici este legat de atitudinea și modul de funcționare a instituțiilor statului român.
Instituțiile statului nu trebuie să fie doar responsabile pentru ceea ce se întâmplă între granițele țării, ci trebuie să fie generatoare de politici, legi, metodologii, proceduri care să le facă funcționale în beneficiul cetățenilor. Când spun instituții ale statului, mă refer nu doar la cele de nivel executiv, dar și la cele de la nivelurile legislativ și prezidențial. Mă refer și la cele care trebuie să ne apere. Mă refer și la cele care trebuie să verifice felul în care merg lucrurile în această țară. Nu este destul să îți dai demisia, nu este destul să îți asumi o responsabilitate a unui act care a produs consecințe negative. Mai trebuie să și muncești ca să fii cu un pas înaintea acelor consecințe rele care pot afecta oamenii.
Statul are rolul de a ne face viața mai bună, dar are și rolul de a ne apăra. Povestea aceasta tragică a dezinfectanților necorespunzători – diluați până la desființarea efectului acestora – ne-a arătat că statul român este diluat de 10 ori. Sau de 100 de ori. Sau de mii de ori. Un stat diluat nu pentru că a fost infestat cu “microbi” din afara acestuia, doar din cauză că așa s-a construit. În 26 de ani de când România a ales o nouă cale a existenței, construcția statală a fost făcută într-o deplină iresponsabilitate. Toate palierele din România – de la industrie la comerț, de la educație la medicină – au fost suferinde. Neîncetat, diferiți reprezentanți ai acestora au arătat erorile sistemului. Uneori, au fost voci singulare. Alteori, s-a umplut strada. Cu toate acestea, erorile nu au fost îndreptate, iar dacă am face un bilanț al dezvoltării României în cei 26 de ani scurși de la Revoluție am constata faptul că nici măcar evenimentele din decembrie 1989 nu au fost elucidate. Statul s-a născut diluat, pentru că sângele vărsat în acel decembrie nu a fost pus la baza construcției noului sistem, ci a fost doar un pretext nefericit pentru tot ceea ce a urmat. Exemple? Exemple sunt nenumărate, de care vrem, din orice zonă a vieții noastre. Deși mă feresc de judecățile de valoare, trebuie să o spun acum: nimic nu merge corect. Clasa politică în ansamblul ei este un eșec moral și intelectual, elitele românești s-au retras în fața avalanșei de plagiate și impostori, profesioniștii și muncitorii pleacă pe capete spre alte zări. Industrie nu mai avem, capitalul privat românesc sucombă, satul se alienează. Cine își mai respectă cuvântul, cine mai respectă pe cine? Ce folos că avem câțiva tineri campioni la olimpiade științifice, dacă viitorul lor în propria țară este îndoielnic? Ce folos că avem tineri capabili, dacă în toate instituțiile prevalează nepotismul, iar meritocrația este o glumă de spus la televizor? Mă opresc, ajung aceste câteva repere tragice, iar dacă vreți altele, ieșiți pe stradă și priviți în jur. Le veți identifica fără nicio problemă.
Nu știu cum ne mai putem aduna din bucăți după atâta suferință. Dar știu că suntem obligați față de generațiile care vin, față de destinul acestei țări frumoase și sărmane, dacă nu să o luăm de la capăt, atunci măcar să nu mai permitem nimănui, în niciun fel, să ne declaseze de la rangul de ființă umană la cel de „corp uman diluat”.
