La anul, în situația în care pariul cu CAS va fi pierdut, premierul Ponta va spune cu celebra sa inocență că toate partidele au votat pentru ea în parlament, deci nu guvernul său poate fi acuzat de ignoranță. Dar ignoranța este ultimul reproș ce i se poate aduce. Sunt mult mai în față pe listă oportunismul, manipularea și proasta administrare.
Anunțata reducere a CAS aduce prea multe întrebări și prea puține răspunsuri. Ceea ce se dorește – un stimul pentru economie, prin creșterea numărului de angajați, sau măcar a salariilor celor prezenți și, pe această cale, a consumului – riscă să devină o măsură confuză, care sperie și nu convinge, inhibă și nu stimulează, încurcă și nu descurcă. Într-o țară cu fiscalizarea muncii de peste 44% din costul total, o asemenea măsură nu poate să nu fie bună. Bună, în principiu, nu înseamnă că este scutită de (d)efecte.
Prima întrebare este de ce măsura nu a convins FMI. Cine își imaginează că Fondul este o instituție obtuză sau care ne vrea răul și subordonarea în fața nu știu cui fie e naiv, fie prea îndoctrinat. FMI nu se opune scăderilor de taxe, știe ce înseamnă o impozitare excesivă pe muncă și nu ar refuza din principiu un stimul fiscal. FMI are încredere în economie, dar nu are încredere în politicieni. Are încredere în economie, pentru că avem, indiscutabil, cei mai stabili parametri macroeconomici din ultimii 25 de ani. Rolul fundamental al FMI este să ajute la consolidarea acestora și la ieșirea pe piețele financiare internaționale, acolo unde România a atras ușor anul trecut peste 3 miliarde de euro și unde poate împrumuta la dobânzi istoric de mici. Faptul că acest lucru se datorează și unui context internațional favorabil nu schimbă lucrurile: misiunea fundamentală a FMI s-a împlinit. Implicarea masivă în politica economică românească este doar expresia neîncrederii în politicieni și în capacitatea lor de a trece politicile dincolo de ciclul electoral. Tocmai de aceea, FMI nu vrea să-și asume măsura. Ar însemna să avizeze o decizie cu prea multe implicații electorale evidente.
Este sau nu măsura sustenabilă? Aceasta este întrebarea fundamentală. Pentru anul în curs, cei 850 de milioane de lei care se pierd în ultimul trimestru pot fi suportați fără prea mari eforturi fie din rezervele de cheltuieli făcute în această primă jumătate de an (conform acordului cu Fondul), fie printr-un împrumut extraordinar de 200 de milioane euro, fezabil în contextul echilibrelor macro existente și al cererii de piață favorabilă României. De fapt, tocmai acest context de piață împiedică Fondul să reacționeze negativ. Când iei premiul de cel mai bun emitent al anului (cum s-a întâmplat recent) pentru ieșirea la prețuri istoric de mici pe piețele internaționale, nu se mai poate invoca pericolul lipsei de bonitate. Problema este ce se va întâmpla anul viitor și peste doi ani cu o gaură bugetară de peste 800 de milioane de euro, în contextul în care:
1 Nu există nici o garanție că piețele vor continua să fie atât de prietenoase pe durată medie de timp. Fereastra de oportunitate pentru împrumuturile românești are cauze externe, iar macrostabilizarea internă este doar condiția necesară, nu și suficientă pentru împrumuturi. Până și Grecia poate vinde titluri de stat la dobânzi rezonabile în actualul context!
2 Nu există nicio garanție că politicienii români vor fi suficient de responsabili cu politicile proprii pentru a nu afecta echilibrele așa de greu obținute în lipsa acordului cu FMI, care expiră în vara viitoare. Experiența aproape fatală a anului electoral 2008, pe timpul Guvernului Tăriceanu, e relevantă. Fără acord cu FMI, primele nesăbuințe bugetare au pornit în 2007, iar anul următor, e drept, într-un context internațional extrem de dificil, tot bugetul a fost dat peste cap, fiind nevoie să treacă 4 ani (și o celebră tăiere de cheltuieli) pentru reechilibrare.
3 Studiile de impact ale Finanțelor prin care, la un punct de CAS redus, se obțin prin lărgirea bazei 1,2 puncte de venit suplimentar sunt valabile în cazul în care ANAF chiar are de gând să colecteze venituri – ceea ce nu prea este cazul, performanța este sub așteptări, iar scuza reformei instituționale nu mai ține – și conformarea voluntară la plată va crește. Nu știu câți angajatori vor considera că merită să și crească numărul de angajați atunci când motivația electorală a deciziei este atât de străvezie, iar convingerea cu care guvernul o susține e atât de puțin temeinică, încât este greu de crezut în efectul de piață pe care măsura îl va genera, cel puțin în primele două trimestre, așa încât sustenabilitatea pentru 2015 să fie asigurată.
O a patra întrebare ține de modalitatea de impunere a măsurii: printr-o lege în parlament, și nu prin ordonanță de urgență, ca toate celelalte măsuri fiscale, asumând-o simplu de la bun început. Trimisă în parlament, guvernul pare că nu prea crede în ea și vrea să se acopere cu votul tuturor partidelor. Pentru că opoziția, care a cerut-o de mult, este pusă într-o situație dificilă în cazul în care va vota împotrivă. Iar la anul, în situația în care pariul cu CAS va fi pierdut, premierul Ponta va spune cu celebra sa inocență că toate partidele au votat pentru ea în parlament, deci nu guvernul său poate fi acuzat de ignoranță. Dar ignoranța este ultimul reproș ce i se poate aduce. Sunt mult mai în față pe listă oportunismul, manipularea și proasta administrare.
