Desi e campanie electorala si situatia la Marea Neagra ramane problematica, partidele politice sunt foarte modeste in a propune niste solutii de politica externa si vocea lor in aceasta privinta e foarte palida, iar oamenii lor cu potential de ministri de Externe, invizibili. Terenul ocupat de presedinte este contestat doar de liderul opozitiei, Mircea Geoana, dar nu pentru ca ar avea o alta pozitie neaparat, ci pentru ca fostul diplomat Geoana e mai sigur ca altii pe acest teren si e, probabil, frustrat ca nu exista un proces normal de consultare.
Pe cat sunt adepta unei consultari cu toti cei care au ceva relevant de spus in aceasta arie, pe atat cred ca PSD si-a forfetat onorabilitatea in politica externa.
 O castigasera greu si destul de pe nemeritate, ascunzand dejunuri in care promiteau europenilor ca fac una, iar americanilor – exact contrariul, dar lumea ii scuza, ca erau timpuri grele, de diviziune transatlantica. In anii lor de opozitie din urma au depasit insa pragul de jos intr-un fel mult mai penibil.

Vacaroiu scrie scrisori la Parlamentul European, plangandu-se de Comisia Europeana (cu copilul lui de suflet, Bogdan Olteanu), Adrian Severin e inadecvat de dimineata pana seara si se alege cu bancuri pe seama lui in Financial Times, iar Nastase, complet scos din minti de cand crede ca nu mai doarme nimeni la Comisia Europeana daca nu ajunge el la puscarie, ii scrie cu ironie groasa lui Oli Rehn: "Va doresc un final de mandat cat mai usor". Stilul epistolar al celor de la PSD nu s-a mai imbunatatit de pe vremea cand racneau la Consiliul Europei ca minerii sunt oameni muncitori si huliganii suntem noi. Astfel ca, oricat de gratios ar fi Geoana pe la sindrofii externe, lumea in strainatate s-a cam lamurit in legatura cu ei. Ei insisi au facut tot ce au putut sa nu ramana nimeni nelamurit.

Liberalii ar tine isonul, dar nu au cu cine. Nu au avut niciodata mare interes in directia asta si au importat mereu din afara ministrii de Externe, ceea ce a dus la doua experimente, cu Ungureanu si cu Cioroianu, greu de considerat mari succese. La PD-L nu exista mai nimic – probabil ca se considera ca MAE si administratia prezidentiala au atributii in privinta aceasta, uitandu-se ca sarcina unui partid este sa ofere totusi niste cadre. Dar, sincer, decat oameni care cred ca Europei nu ii trebuie o politica externa comuna, mai bine nimeni. E destul sa te uiti la cati bani au cheltuit si pe ce noii ambasadori de dupa 2005, ca sa vezi ca rezervele de cadre ale dreptei erau, cu insignifiante exceptii, niste fripturisti.
Criza de redefinire a relatiei Rusiei cu Vestul pare sa fi avut o parte buna – a redat europenilor increderea in capacitatea Europei de a actiona ca un actor important. Americanii au gresit, noi am salvat situatia, asta gandeste lumea in mai multe cancelarii din tarile-nucleu ale Europei, uitand ca prezenta de spirit europeana s-a datorat norocului de a avea, din intamplare, ca presedinte european un lider precum Sarkozy (cu un ministru francez de Externe bun, dupa multe ratari).

Satisfactia ca Europa a avut o voce aproape comuna si articulata pare impartasita de grupuri foarte diferite, de la antiamericanii de profesie din vechea Europa la proamericanii din tarile baltice, fericiti ca au adus intreaga Europa la o pozitie comuna, apropiata de a lor.
Am fost discreti – si bine am facut – in aceasta criza in care Rusia se plange ca i-am inarmat pe georgieni. Dar, o data momentul maxim trecut, trebuie sa ne revizuim politica externa dupa aceste ultime dezvoltari. si momentul e bun ca sa devenim ceva mai europeni, dupa modelul baltic. La aceasta ora, partida "nou europeana" a devenit mai puternica decat a fost vreodata, cu oameni ca presedintele estonian, Tomas Ilves, sau ca ministrul de Externe polonez, Radek Sikorski, actori de rangul 1, consultati, folositi, citati.

Ei promoveaza constant agenda noii Europe, care e si a noastra. Au insa leadershipul, dar noi nu l-am putea avea, nu avem asemenea oameni ca Radek sau Tomas, doi repatriati perfect acceptati de Occident pentru ca sunt la fel de occidentali ca si ei. Chiar daca obiectivele noastre nu s-au schimbat, e timpul sa invatam meseria cum le urmarim mai eficace. Eu, care ii cunosc de ani de zile pe acesti doi oameni si am avut ocazia sa ii vad de destule ori de aproape, pot masura usor distanta enorma care ii separa de ceea ce putem noi oferi ca viitori ministri. Dar, in acelasi timp, noua Europa nu poate avea zece antreprenori. Ei actioneaza si in contul nostru, iar lucrul cel mai intelept este sa tinem strans cu ei.
si lucrul cel mai neintelept este sa continuam povestea asta, inceputa sub Emil Constantinescu, cu Romania liderul regional. Cred ca, daca revizuim obectivele noastre in lumina a ce resurse avem (ce putem, de fapt, sa facem), este evident ca trebuie sa devenim mai europeni. Trebuie sa invatam sa construim majoritati in Europa sau sa ne alipim la timp celei care ne intereseaza. Nu as mai vrea sa vad Romania iesind in evidenta in mod inutil pe pozitii neeuropene, cum a fost cu Kosovo, chiar daca avem dreptul la opinia noastra separata, sa o facem doar ca ultim resort si mult mai discret.

Europa e un joc de echipa in care noi prindem greu terenul, dar, daca iese bine, profitam si noi de pe urma golgeterului stralucit care marcheaza. E greu insa sa inregistram o asemenea evolutie atunci cand presa noastra trateaza subiectele de politica externa ca pe un fel de competitie de atletism. Presa nu prea a inteles ca noi am semnat sa facem parte din politica europeana comuna si, astfel, am facut politica noastra externa parte a ceva mai mare.
Dar atata timp cat partidele vor fi asa slabe la acest capitol, iar presa, in loc sa le critice pentru ce trebuie, va trata subiectul exact ca pe Cupa UEFA, in echipa asta vom fi mai mult niste rezerve.