Dvs vă simțiți în siguranță cînd mergeți pe stradă în România după căderea întunericului? Când luați un avion la Otopeni? Când auziți sunete de elicoptere pe cer? Când conduceți pe DN1 sau vă plimbați prin piață cu portmoneul în buzunar, sau vă duceți copilul la camera de gardă că a căzut pe gheață și nu mai poate pune piciorul în pământ? Aveți încredere că poliția, armata, serviciile secrete, conducerea metroului sau a CFR ar găsi cele mai bune soluții la o amenințare urgentă pentru a vă pune la adăpost? Că guvernul știe ce face și se gândește cum să vă protejeze, că fiecare din noi ar da ce e mai bun din el într-o atare situație?
În general noi trăim ca și cum România ar fi o țară relativ sigură. Cum bine a zis un fost ministru de interne, când încă băteam la ușa UE, noi am exportat deja toți infractorii noștri în Vest, astfel că jaful pe stradă a ajuns rar. Violența noastră e mai ales domestică, în spatele ușilor închise. Pe urmă, moștenirea comunismului contează. Nu avem arme. Supravegherea are la bază sfântul principiu că în oricine se ascunde un potențial dușman al regimului. Cu trei zile înainte de 11 septembrie 2001 pentru prima oară de la revoluție pe Otopeni nu îți mai cerea nimeni pașaportul după ce aveai talon de îmbarcare și te urcai în avion, o practică necunoscută în Europa și Statele Unite pe atunci. Doisprezece ani îi luase poliției noastre de frontieră să se dezbare de acest obicei ceaușist. Pe 12 septembrie, exercițiul fusese deja reluat după o întrerupere de nici o săptămână. Devenise, peste noapte, practica lumii întregi, iar poliția noastră de frontieră își spunea că în sfârșit s-a prins și restul lumii că ei au avut întotdeauna dreptate.
Am editat ani de zile pentru Națiunile Unite un raport despre risc și răspunsul la risc. Am început la noi, pe urmă am circulat cu metodologia în Albania, Kosovo, Serbia, Crimeea și Caucaz, peste tot construind indicatori care să măsoare riscul și capacitatea statului de a răspunde la risc- ajunsese a doua specialitate pentru mine. Am vorbit cu miniștri, experți, anarhiști, militari și oameni onișnuiți pentru că făceam sondaje. Sigur că riscul e mult mai mare în țări unde există un conflict preexistent (în Cecenia de două sute de ani) sau o cerere de autodeterminare (Crimeea demult voia să se alăture Rusiei), dar riscul cel mai mare în societățile sărace și corupte vine de la capacitatea de răspuns a statului. Statul sărac și fudul este de regulă condus de parveniți corupți și agresivi, cu o retorică supranaționalistă ca să distragă atenția de la ocupația lor principală când se află în fruntea statului, propășirea personală. Riscul variază de la regiune la regiune, și de la un context internațional la altul, dar este prost pregătit pentru risc:
Un stat ipocrit și netransparent, despre care doar la marile ocazii sau la marile catastrofe afli cum stă de fapt cu logistica. Să ridice mâna cine știa că trei sferturi din logistica armatei noastre NATO nu merge, cum am aflat acum la semnarea pactului pentru apărare. Și că după ce semnăm pactul de abia o să ajungă banii să plătim niște avioane deja arvunite și să punem ceva kerosen prin rezervoare. Cum bine spunea acel soldat care a sunat în direct la unica emisiune unde a putut fi întrebat un prim ministru în direct ceva, organizată de mine cu Victor Ciorbea în 1997, pe timpurile când armata era încă obligatorie în România, ”Domnule prim-ministru, eu nu am șosete. Umblu cu bocancii fără șosete. Nici colegii mei nu au. Șefii știu, dar nu au ce face. Dvs chiar credeți că eu voi intra în NATO?”. Uite că am intrat în NATO, ceva mai târziu, dar mai departe de șosete n-am prea trecut, numai echiparea celor plecați prin Iraq și Afganistan ne-a stors bugetul.
Un stat în care cei care teoretic trebuie să apere securitatea au de fapt afaceri de securitate cu cei care teoretic te amenință. Vă mai aduceți aminte cum serviciile secrete și procurorul general, general Ilie Botoș l-au lăsat pe Omar Hayssam să plece? Și cum, în clipa în care Băsescu i-a amenințat pe toți, cu țipete și strigături greu de conceput într-o țară NATO, băieții au descoperit că de fapt au legături cu ăia care fac bani din răpiri și altele, și așa planul de compromitere a devenit un triumf în care am recuperat nu doar pe răpiții noștri (unii mână în mână cu răpitorii) ci și pe cei ai cui a mai pus banul (francezii), mulțumind precedentului regim că ne-a lăsat așa niște relații minunate în Orientul Mijlociu.
Un stat în care principalul obiectiv este să creștem sentimentul de importanță, ca să nu zic de-a dreptul megalomania, al celui care ne conduce în misiunea sa istorică de lider. Statele de acest gen au mereu noroc de mari ambițioși. Programele de politică externă au etern maxi deziderate de mega importanță, cu scopul de a așeza la masa lumii pe liderii naționali și consoartele lor. Aceasta fiind unica considerație de fond, se ajunge la încurcături istorice nu totdeauna amuzante, cum a fost summitul nostru NATO unde am împins celebra rezoluție cu integrarea NATO pentru Georgia și Ucraina, care nu aveau șanse oricum, dar azi e unanim recunoscut că atunci au trecut rușii peste pragul de toleranță ducând la ce vedem, o situație mult mai rea. Sau când a ajuns România singura opozantă a deschiderii negocierilor cu Serbia direct la Consiliul European, unde de regulă totul e aranjat dinainte, după ce spusesem ani de zile că din amor față de sârbi nu recunoașteam Kosovo; sau când am sabotat summitul polonez cu Parteneriatul de Est a cărui principală cîștigătoare a fost Moldova, sub pretext că nu am dictat noi cum se scrie despre Transnistria, sau am blocat zeci de mii de oameni în vieți mizerabile pe frontieră nesemnând un tratat care deschidea drumul normalizării vieții lor numai ca să nu scrie prin cărțile de istorie că a ratat Traian, după Ilici, unificarea cu Basarabia. Ba chiar se crește riscul anunțând mari scuturi menite să te apere de Iran (atunci de abia le-am tras atenția, noroc că azi aproape că au ajuns aliați) dar iritând de fapt Rusia (ceea ce nu lezează capacitatea Rusiei de a ne face rău, dimpotrivă)
Un stat în care primul ministru e vulnerabil dincolo de orice părere subiectivă, se conduce după o echipă de imagine care îi spune să dea înapoi doctoratul, că așa va redeveni virgin, fără să observe că așa pierde și calitatea de avocat (alt examen de care s-a ferit), deci toată existența lui profesională devine o fraudă obiectivă, pe care nu îl ajută capul că nu trebuie să poarte și să semneze negocieri cu petroliști de pe urma cărora familia lui are de profitat, care e așa de ocupat de propria securitate în partid după alegerile pierdute că nu mai are vreme să se ocupe și de securitatea celorlați, care nu știe să plece când poziția nu se mai poate ține și crede că elocvența lui, ce-i drept remarcabilă, o să-l scoată și din situația asta.
Un stat în care mulți agenți au fost angajați cu pile, sau pe motive politice, tot aia, și au apărat securitatea la soare, în Parlament, în industria cinematografică și de televiziune, pe la parade de modă sau curse de mașini, în care apartenența la serviciile secrete nu înseamnă o viață de risc, ci una de maximă securitate socială, că nu poți da afară pe agenții acoperiți, dat fiind că legea îți impune să le dai altă slujbă, nici când îi descoperă serviciile concurente sau presa, că tot legea îți cere să-i consideri căzuți la datorie și să le dai o pensie clasa unu. Vă dați seama ce fit for defense sunt cei crescuți în acest regim privilegiat și câți din ei ar sări peste bombă cu trupul lor ca să nu sărim noi, ceilalți, în aer.
Un stat în care bugetul e o ladă pe care stă cu fundul cineva ca dnul Dragnea, sau ca dna Udrea, și dă din el nu ăluia care nu mai are piese la MIG de îi pică avionul în pădure, ci la primari migrați, telegondele ale poporului, patinoare și drumul strategic Comarnic-Brașov pe care se duce în vacanță întregul popor de șmecheri, a căror supărare ar pune grav în pericol securitatea celor de la putere. Și periodic facem planuri cu Banca Mondială să ierarhizăm cheltuielile rațional, mai angajăm niște bani și o secretară să păzească biroul cu raționalitatea.
Un stat în care Big Brother vrea să citească tot mai mult și despre tot mai mulți, deși a chiulit la școala de alfabetizare și o simplă cercetare din urmă ar arăta că nu a ajuns să citească temeinic nici ce a strâns deja. Ce mare lucru i-ar fi să admită ca un judecător să fie lăsat pe linia de aprobare, când toate mandatele merg oricum numai la doi-trei judecători demult clarificați tot de servicii – decât ambiția de a mai strînge informații noi și potențial economic lucrative.
Un stat în care opinia publică este atât de distorsionată de oameni corupți și autointeresați, cu interesul să întrețină o atmosferă de isterie, că lumea nu își mai dă seama când există amenințări reale și când nu, unde e normalul și unde e patologicul, încât nici când reușești performanța de a alege pe un om normal ca președinte, ce urmează sunt cereri urlate ca el să se poarte anormal (să creeze un pic de instabilitate, că nu e destulă, să iasă la bătaie, să nu stea deoparte și olimpian în isteria generală).
Vă las pe fiecare să apreciați cât de departe sau aproape suntem de profilul unui asemenea stat și cât de multe motive avem să ne simțim în siguranță.
Puteți comenta textele Alinei Mungiu-Pippidi pe romaniacurata.ro.
