Sportul, orice sport, nu este decat o sublima sublimare neviolenta a inclinatiei omenesti spre violenta. Sportul ii ofera omului sansa de a-si dovedi superioritatea sau de a-si accepta cu eleganta inferioritatea fata de semenul sau, fara  ca vreunul dintre "combatanti" sa-i provoace adversarului moartea ori daune fizice sau/si psihice. Inventia numita sport este la fel de valoroasa pentru omenire ca filosofia greaca sau democratia vechilor elini si se inscrie in aceeasi atitudine evoluata, universalista fata de viata. Anticii greci puneau jos armele atunci cand infruntarile dintre "triburile" lor se mutau pe stadionul olimpic.

Spiritul olimpic reinviat de Pierre de Coubertin a pastrat idealul amutirii zanganitului de arme, chiar daca trei olimpiade moderne (1916, 1940 si 1944) nu s-au putut tine din cauza razboaielor mondiale.  Pe de alta parte, practicantii tipului de razboi neconventional (in sensul de asimetric) care este terorismul au incalcat si ei spiritul olimpic (masacrul sportivilor israelieni, München – 1972, sau bomba care a explodat in timpul Olimpiadei de la Atlanta, din 1996, cand au fost omorati doi oameni), dar nimeni nu se asteapta ca teroristii sa respecte spiritul olimpic. De altfel, nici razboaiele din Coreea, Vietnam, Afganistan si Irak nu i-au determinat pe beligeranti sa puna jos armele fie si o clipa, dar izbucnirea acestor conflicte nu a coincis cu festivitatea inaugurala a vreunei olimpiade, nici cu zilele acestei celebrari a trupului si mintii, la cel mai inalt nivel.

Razboiul Rece nu a luat nici el pauza, ba chiar s-a intetit, in timpul olimpiadelor de la Moscova si Los Angeles, cu boicoturile lor in oglinda – dar macar violenta politica de atunci nu s-a soldat cu victime dincolo de dezamagirea unor sportivi de elita care s-au pregatit degeaba de intrecere. Violenta a marcat insa, uneori grav, unele portiuni ale traseului flacarii olimpice in drum spre Beijing.
In ceea ce priveste razboiul ruso-georgian izbucnit in chiar ziua deschiderii actualei Olimpiade, avem de-a face cu o incalcare strigatoare la cer a spiritului olimpic, cu atat mai grava cu cat a fost, in mod clar, preemditata. Nu incape indoiala ca, desi lucrurile nu sunt deloc clare, cineva a vrut dinadins ca razboiul sa coincida cu Olimpiada, iar in cautarea identitatii acestui "cineva", raspunsurile la intrebarea "cui ii foloseste" par sa traga in jos talgerul balantei pe care scrie "Rusia". Rusia este puterea mondiala care tot avertizeaza ca precedentul Kosovo va prilejui alte conflicte generate de invocarea principiului independentei pe criterii etnice, in detrimentul ordinii relative asigurate de echilibrul pe care doar statele unitare de dimensiuni mai mari l-ar putea asigura, chiar daca ele contin minoritati compacte geografic.

Pe de alta parte, tot Rusia are interesul sa scape de prooccidentalul saakasvili inainte de a gazdui Olimpiada de Iarna din 2014 de la Soci – oras situat la doar cativa kilometri de granita cu Georgia, de fapt, cu enclava separatista Abhazia. Exista insa si comentatori care sustin ca saakasvili este cel care le trimite rusilor semnalul ca Georgia dispune de capacitatea de a pune in pericol Olimpiada de la Soci daca nu se ajunge la o reglementare pe placul conducerii de la Tbilisi in problemele Abhaziei si Osetiei de Sud. Un alt interes al Rusiei fiind acela de a le demonstra europenilor ca doritele rute de aprovizionare cu titei nerusesc via Georgia, in scopul evitarii unei prea mari dependente energetice de Rusia, ar fi periculoase. Iar omenirea a mai pierdut un scut cu ajutorul caruia incerca sa se apere de propria sa latura intunecata.