Blestemul lui Brucan pare a se fi spart, în sfârşit, cu acei aproape jumătate de milion de oameni care au protestat duminică. Brucan, cel care se autodescria drept „osul de peşte din gâtul lui Ceauşescu“, cu multele lui păcate, a spus totuşi ceva memorabil: „Pentru a deprinde democraţia, românii vor avea nevoie de 20 de ani“.
Până la urmă a fost nevoie de mai mult de 20 de ani; suntem în al 27-lea an în care încercăm să deprindem democraţia de bază. Democraţia e opusul aristocraţiei, al domniei elitelor, democraţia nu presupune doar alegeri libere (e doar prima condiţie), presupune participarea activă şi, atenţie!, continuă a cetăţenilor în administrarea treburilor cetăţii, protecţia drepturilor cetăţeneşti şi un sistem de legi şi reguli care se aplică la fel tuturor cetăţenilor. Democraţia este opusă şi sistemului feudal, cel în care baronul local este stăpân, are vasali, dispune după bunul plac de câte un ţinut şi mai aruncă din când în când poporului, când are chef, câte-o ciozvârtă sau, în varianta postcomunistă, câte 100 de lei. Democraţia autentică este, de asemenea, opusă cleptocraţiei, adică unei guvernări în folosul clanului conducător pe spinarea cetăţenilor obişnuiţi, mulşi sistematic de rente prin corupţie la toate nivelurile, de la banala șpagă la doctor până la corupţia instituţionalizată şi transpartinică din achiziţiile publice.
Singura metaforă la care m-am putut gândi cu privire la ce s-a întâmplat în ultima vreme este o suită de legi, cum ar fi Legea de organizare şi funcţionare a Guvernului (contestată în art. 2), Legea privind normele de tehnică legislativă, Legea Monitorului Oficial, Legea privind transparența decizională, toate călcate în picioare de un car cu boi, tropăind cu copitele deasupra Codului Penal şi a Codului de Procedură Penală. Încă nu e tot, carul cu boi se înfige într-un gard într-o bună zi (ziua publicării în crucea nopţii a Ordonanţei 13). Însă, în loc să se oprească, cu gardul înfipt în oişte, continuă să mâne pe câmpii şi să se tot ducă, din ce în ce mai repede. Cine pocneşte din bici? Zapciul Dragnea.
Primul pas în instaurarea democraţiei după un sistem corupt, putred, de esenţă feudală şi cleptocratică este capacitatea unor oameni de a-şi redefini propria libertate. „Progresul umanităţii este un progres în conştiinţa libertăţii“, spunea Hegel. Cu alte cuvinte, ultimele zile au constituit o educaţie incredibilă a unor sute de mii de cetăţeni în fundamentul democraţiei. România lui „merge şi aşa“ moare, iar România lui „aşa nu mai merge“ începe să reseteze jocul politic, economic, social şi nu numai. Factorul declanşator a fost un eveniment perceput ca un act arbitrar, de tipul „pentru că aşa doreşte mușchiu’ nostru“, o decizie luată de Guvern, ca să-l citez pe ministrul Florin „Altă Întrebare“ Iordache, pentru că „Guvernul decide oportunitatea unei legi“. Oamenii şi-au redefinit libertatea înfruntând în primul rând scepticismul de tip „oricum nu se schimbă nimic dacă protestăm“ şi adunându-se în număr important în piaţă. Apoi au pus la lucru reţelele sociale – Facebook-ul are mai mult de 8 milioane de utilizatori în România, comparaţi cu 50.000 de oameni scoşi cu autobuzele la cel mai mare miting electoral organizat recent de partide, cel de pe stadion de la lansarea lui Victor Ponta. Când trupe de muzică, artişti, scriitori, ONG-iști, studenţi îşi dau mâna (adică proverbialele nuiele nu au mai fost rupte una câte una, ci înmănunchiate), tăvălugul declanşat prin hashtag-uri, simpaticele forme de a concatena conversaţii pe Facebook, a devenit un şuvoi care urmează să măture cam totul în cale. Dl Dragnea arată în aceste zile ca un director de hidrocentrală cu baraj – însă barajul are o spărtură foarte mare, necesitând măsuri urgente. Dacă va improviza, de la spărtură se va ajunge la baraj dărâmat, apa măturând multe lucruri în calea ei.
Al doilea pas este conştientizarea rolului de cetăţean în cele mai banale forme. Cea mai impresionantă formă, pentru mine, a fost faptul că manifestanţii au insistat să rămână curat lună după ei în piaţă şi au strâns gunoiul de sub picioare. Cei care nu acceptă gunoi sub propriile picioare nu vor accepta nici gunoi pe preşul din faţa casei şi, foarte curând, nu vor accepta gunoi nici pe stradă, nici în administraţia publică locală de care depind, iar apoi nu vor accepta gunoi nici în partide, Guvern sau Parlament. Toţi paşii aceştia vor veni relativ rapid, cei care vor să se reîntoarcă la viaţa lor de dinainte, de politicieni odihniţi şi autosuficienți – că se trezeau cetăţenii din an în Paşti – vor fi măturaţi destul de urgent, la fel ca politicianul care făcea 1.400 de deplasări cu coloană oficială pe an, altul care spunea că dosarul #Colectiv este ok din punct de vedere al avizelor. Şi tinerii s-au maturizat enorm – ideea „o tai cât pot de repede din ţara asta de tâmpiţi“ nu am mai auzit-o deloc în ultima vreme. Nu degeaba protestul copiilor – manifestanţii înţeleg intuitiv că e nevoie de o educaţie democratică la modul practic, făcută de timpuriu, pentru generaţiile care vin. Această generaţie a fost unită în mod incredibil. Nici Ceauşescu nu a reuşit atât de straşnic – acolo elicopterul a zburat în prima zi deja, ori aici vorbim de a şasea zi.
Va mai veni al treilea pas, cel decisiv, în care democraţia participativă îşi va intra în drepturi, iar pentru acest lucru sunt necesari alţi 20 de ani. Tinerii pe care îi găseai doar în Centrul Vechi la o bere şi o bârfă au săpat să înţeleagă diferenţa între o lege şi o ordonanţă de urgenţă, între o prorogare, anulare şi o abrogare a unui act normativ. Tinerii care pe Facebook schimbau o vorbă cu amicii sau clipuri cu Smiley, Voltaj ori Taxi şi-au mobilizat toţi prietenii. Urmează să facă cursuri intensive de cultură civică la modul propriu, nu din acele manuale anoste de clasa a VII-a. Se vor mobiliza pe lucruri concrete, se vor auto-organiza în ONG-uri sau grupuri care militează pentru ceva concret – grupul bicicliştilor pedala în gol, în faţa Guvernului, într-un gest interesant. Politicienii care se ascund sub birou ar putea fi interesaţi că revendicările sunt, unele, de un pragmatism şi de un bun-simţ ieşite din comun. Vrem lideri, nu stăpâni – se putea citi un mesaj în piaţă. De ce nu avem dezbateri legate de legi? De ce suntem trataţi de sus? De ce nu e transparență? De ce procedurile nu sunt respectate? Ştiu, ştiu, domnul Iordache ar spune „altă întrebare“, dar de demisionat tot va demisiona. Grupurile auto-organizate pe reţelele sociale (să nu uităm că tot reţelele sociale au adus și Primăvara Arabă, protestele din Hong Kong şi Occupy) sunt, la ora actuală, singura opoziţie în România. Speranţa mea este pentru emergența unor lideri care să îşi asume un rol în schimbare – însă clasa politică pare a bălti într-o apă foarte stătută, momentan.
