Femeia mă roagă să mă mut la o altă masă ca să măture frunzele de pe terasa restaurantului. Localul de pe malul mării e gol, e ora numai bună de plajă. Mă mut sub altă umbrelă, apoi revin la masa mea, aproape de priza de la care alimentez laptop-ul.
– Mulțumesc, îmi spune.
– Nicio problemă.
– Dar cum de nu sunteți la plajă?, întreabă ea.
– Prea aglomerat, zic. Și am ceva de lucru. Și nu îmi place Mamaia.
M-am plimbat pe jos prin stațiune. Mai întâi, pe trotuarul străzii pe care circulă mașinile. Bulevardul… Sunt spații largi între trotuar și hoteluri, spații care ar trebui să fie verzi, dar sunt maidane uscate și năpădite de PET-uri și de hârtii, și de bălării, și de mașini parcate cu dispera-rea celui care trebuie să își simtă aproape iubita de tablă. Multe mașini au înăuntru protecții din folii argintii, să nu se încingă habitaclul. Un cetățean în pantaloni scurți, cu burtă mare și cu șlapi care îi scapă din picioare își pregătește iubita de fier de plecare și scutură pledurile pe iarba uscată. Mai încolo, un ins inexpresiv udă, în miezul zilei, iarba galbenă cu un furtun verde tras dintr-un canal deschis. Va prăji iarba, dar nu pare să fie impresionat. Merge și-așa…
– De ce nu vă place?
– E o stațiune neîngrijită.
– E apa foarte scumpă în Con-stanța, în Mamaia, aici, spune ea. Așa că toată lumea face economie la udat. Nici nu cred că se știe foarte clar care spațiu verde ține de primărie, care de hotel.
O invit să ia loc, bem cafea. Vorbim despre turism. De fapt, vorbește ea, patroană de hotel mic și de restaurant. Întreb dacă se resimte criza din Turcia. Îmi spune că nu, că litoralul e plin de turiști români și că străini avem foarte puțini. Atacăm pro-blema investițiilor în turism, îi spun că am văzut hoteluri deplorabile și îmi răspunde că pentru două, cel mult trei luni de sezon pe an e complicat să faci investiții mari. Întreb cum sunt turiștii care vin la hotelul ei.
– De toate felurile, răspunde. Dar foarte mulți se comportă urât.
– Cum adică?
– Aseară a fost aici la masă o familie mai numeroasă, erau și câțiva prieteni de-ai lor. Au comandat de mâncare, de băut, părea că se simt bine. Apoi, unul dintre ei l-a chemat pe ajutorul de ospătar și i-a cerut să taie „ciușca“ – ardeiul iute – la doi milimetri fiecare bucățică. I-a spus că așa se face în marile restaurante, iar apoi a râs de el că nu știe să măsoare doi milimetri. Și-a bătut joc de el, l-a umilit…
– Și?, întreb plin de curiozitate.
– Băiatul ăla are șaptesprezece ani și e olimpic la matematică. Lucrează în vacanță, e de undeva dintr-un sat de lângă Constanța. Vine dintr-o familie fără pretenții și îi ajută și el pe ai lui. E un copil harnic și cuminte.
– Ce ați făcut?
– Copilul i-a dus ardeiul tăiat așa cum a cerut clientul, apoi eu l-am luat în brațe și l-am pupat pe frunte și i-am spus să nu se simtă umilit.
– Și clientul?
– Clientul a fost șef pentru vreo două ore. Cred că acestea au fost singurele lui ore de șefie din viață. Domnule dragă, sunt oameni care când vin în concediu devin niște fiare. Vin aici cu toate neîmplinirile și frustrările lor. Poate acasă sunt sub papucul nevestei, poate la serviciu sunt niște oameni neînsemnați, poate sunt niște oameni mici care stau îndoiți de spate. Aici însă, odată veniți în vacanță, devin niște zmei. Se eliberează de toate frustrările, se simt și ei superiori și importanți și atunci își imaginează că li se cuvine orice, că au dreptul să se poarte oricum. Vrăbiuțele de acasă devin vulturi pe litoral…
A doua zi, dimineață devreme, am luat-o pe pietonalul dintre plaje și hoteluri. Hârtii, pahare de plastic sau de carton, mucuri de țigară pe sub bănci. Nu e urât pietonalul, dar e neîngrijit. Plajele arată mai bine dimineața devreme, băieții care au grijă de șezlonguri s-au apucat să le așeze în ordine.
Încet-încet, apar vulturii litoralului, merg în fața nevestelor și a odraslelor, au o mână ocupată cu o geantă frigorifică plină și grea, iar cu cealaltă fumează, apoi aruncă mucul de țigară pe jos. Privesc de sus, căutând locul de plajă, apoi decid scurt și răstit: aici.
Familia nu crâcnește, copiii îl urmează cu ochii cârpiți de somn, băiatul de la șezlonguri se duce după o cafea, știe că nu merită să participe la războiul de cucerire a plajei, vulturii nu dau bacșiș, ei doar se dau importanți, nu sunt o specie rară, nu sunt pe cale de dispariție, dimpotrivă, sunt mulți și își aleg singuri șezlongurile întocmai ca generalii unei armate învingătoare.
Vulturi falși, generali de mucava care simt nevoia să fie recunoscuți în vreun fel, în orice fel, după ce au pierdut bătăliile cu propriile lor zile.
