Să presupunem că europenii se hotărăsc pînă la urmă, spre primăvară, să ne ia în Schengen, nu că am merita, dar aşa scrie în tratate, că nu se prinseseră la vremea aceea că progresul la noi este ca tangoul, cu paşii înapoi obligatorii după cei înainte, şi că, oricum, nu poţi ţine romii legaţi de glie în marele proces de integrare europeană. Să presupunem şi că lobbyul intens româno-bulgar îşi atinge scopul şi că după intrarea Croaţiei, care nu are un mecanism de cooperare şi verificare, se renunţă şi la cel rămas pentru România şi Bulgaria, din motive de egalitate între ţări membre. Şi că, un an de acum înainte, ţara noastră se poate trezi aşa cum normal ar fi trebuit să fie mai demult, în situaţia de a face faţă singură marilor ţepuitori şi micilor şpăgari, ca orice ţară care nu e o colonie, ci a ajuns la oarecare maturitate.

Hai să facem acum un mic exerciţiu contrafacrual, să ne imaginăm ce s-ar întîmpla în această a doua zi, dincolo de faptul înbucurător că autobuzele Atlassib şi camioanele Ionescu ar zburda cu costuri mai mici pentru ei şi profit indirect mai mare pentru noi toţi prin Europa. Există, de ani buni, proiecte care zac în Parlament sau prin sertarele unor partide: trecerea la secret a declaraţiei de avere, smulgerea puţinelor ghiare pe care le are ANI, înlocuirea conducerii DNA ca să priceapă orice procuror care e bariera, etc. Ar exista vreo jenă ca aceste proiecte să fie puse la vot şi, indiferent cine cîştigă alegerile, să se găsească o majoritate să le voteze? Nici vorbă: UDMR le-a scos deja şi le-a fluturat, prin celebrul Marton Arpad. Şi după aceea, indiferent că noile mecanisme financiare europene vor încerca să mai raţionalizeze cheltuiala discreţionară din ţări nedisciplinate şi clientelare, ca a noastră, staţi liniştiti, că ne descurcăm noi. Dacă acum, cu FMI-ul pe cap, putem închide spitale şi căi ferate în rural cînd construim mega-malluri subterane în Aviatorilor şi stadioane nivel olimpic îmi e clar că nu există plasă cu ochiuri suficient de strînse ca să raţionalizeze cineva din exterior cheltuielile noastre.

Asta, şi nu alta, este miza noii strategii naţionale anticorupţie, o strategie care, adoptată în această toamnă, va supravieţui epocii de condiţionalitate europeană în materie de corupţie şi va trebui să aibă efecte şi după ce ultimele pîrghii ale Bruxellesului vor fi dispărut. Sîntem în stare? Maturi? Pregătiţi? Asta e întrebarea la care au încercat să răspundă, luni 3 octombrie, societatea noastră civilă, atîta cîtă e, şi funcţionarii statului implicaţi în strategie - atîţia cîţi sunt, de la Ministerul Justiţiei şi Interne în special, pregătind documentul celei de a treia strategii naţionale anticorupţie. Ideal, o asemenea strategie se pregăteşte strategic: te gîndeşti ce anume din stat şi societate a dovedit că stă pe picioarele sale, are şi forţa, şi autonomia şi motivaţia să lupte cu sistemul corupt şi pui greul pe cine îl poate duce. Majoritatea strategiilor din lume nu se fac însă aşa, pentru că ţările fac asemenea strategii mai ales la presiuni dinafară, şi de asta ele arată mai degrabă ca nişte planuri socialiste de luptă cu corupţia, în care fiecărei instituţii, oricît de coruptă ar fi sau cît ar contribui chiar ea la starea de fapt, i se trasează obiective să se schimbe. Prin mecanismul de cooperare şi verificare, ca şi printr-un audit extern, ţara noastră a primit asemenea recomandări, care se adresează tuturor, parlamentarilor să pernită să fie colegii lor arestaţi, autorităţii electorale permanente să facă mai mult decît nimic, CSMului să controleze în fine pe judecători sau să lase pe alţii să îi controleze, etc.

Poţi avea o strategie anticorupţie eficientă cînd la nivel politic statul e folosit sistematic ca instrument de distribuţie preferenţială? Vezi cazul publciat de Kamikaze al şefului de control de la ANAF şi afacerilor lui cu statul! La ora asta nu se mai verifică gradul de oportunitate al chetuielilor şi imparţialitatea lor, şi teancurile de legi care se dau nu sînt gîndite ca să aibă asemenea mecanisme de implementare. De exemplu, noile legi ale educaţiei chiar vor să facă o educaţie mai integră, dar cum sînt copiate după ţări unde corupţia nu prea eşuează în a propune mecanisme realiste de a schimba situaţia. S-au acreditat lucrările în străinătate ca bază de evaluare pentru universităţi, şi de două săptămîni concursurile sînt cîştigate detaşat de cei nu au în faţa celor care au. Şcolile vor avea consilii de administraţie autonome, şi ministerul nu le va mai putea controla nici cît pînă acum - speranţa e în autorităţile locale, astea cu care luptă activişti eroici gen Nicuşor Dan (tocmai i-am citit profilul în presa franceză, în cea română numai ldierii cu aprobare de la stăpînire, gen perechea Neamţu-Lăzăroiu, sînt lăudaţi).