Am avut nevoie de doi ani pentru a face o groapă în pământ de numai 72 de metri, pe care am inaugurat-o apoi cu mare pompă sub numele de Pasajul Băneasa. Au trecut 25 de ani până când am terminat o şosea cu patru benzi, de 200 de kilometri, în cel mai simplu relief din lume – câmpie – o şosea pe care am inaugurat-o de mai multe ori, pe bucăţi, şi pe care am numit-o cu exces Autostrada Soarelui. De un sfert de veac nu reuşim să modernizăm un drum de centură de numai 72 de kilometri, care înconjoară Bucureştiul tot prin câmpie şi care acum este un pericol pentru viaţă când nu pierzi timpul la cozi uriaşe de tiruri.
Iaşul aşteaptă un spital nou de urgenţă de cel puţin 15 ani, dar încă există controverse legate de amplasarea sa, deoarece, potrivit unei publicaţii locale, „un demnitar european spune că terenul propus este în litigiu, iar un ministru al Guvernului român susţine că suprafaţa este inundabilă”. Situaţia este aproape similară în Cluj, unde un spital regional de urgenţă este promis de cel puţin zece ani. În mai, se vorbea încă de refacerea studiilor de fezabilitate pentru terenul pe care ar urma să fie construită unitatea, în condiţiile în care există riscul major ca fondurile europene să fie pierdute. La Craiova la fel.
În România se taie peste 3 hectare de pădure la fiecare oră, arăta în 2013 un raport al Greenpeace. Numai între 2010 şi 2011, au dispărut 280.000 de hectare de pădure, potrivit aceleiaşi organizaţii. Fabricile de cherestea ale companiei austriece Holzindustrie Schweighofer, societate devenită o termită a munţilor româneşti, au fost amendate cu 3 milioane lei în zece ani, pentru nereguli precum neoperarea de date în sistemul IT de urmărire a materialelor lemnoase şi neconcordanţe de volume, adică, în traducere nejuridică, pentru tăieri ilegale.
225.000 de copii din România merg la culcare flămânzi, a avertizat anul trecut World Vision România, în condiţiile în care peste jumătate dintre copiii români trăiesc sub spectrul sărăciei, iar unii chiar în sărăcie extremă, care le limitează dreptul la creștere și dezvoltare fizică normală. Mai mult, situaţia se înrăutăţeşte, în loc să se îmbunătăţească. Dacă în 2012, 1 din 10 copii din zonele rurale declara că se culcă flămând, în 2014 această rată a crescut la 1 din 8 copii, conform organizaţiei. Pe de altă parte, 18% dintre tinerii cu vârsta între 18 și 24 de ani au absolvit cel mult ciclul gimnazial, România fiind pe locul al treilea în Uniunea Europeană la rata de abandon şcolar.
Iată doar câteva dintre exemplele reale care ar fi trebuit să fie deja parte din proiectele de ţară ale politicienilor români, iată datele concrete care ar fi trebuit să existe deja în planurile de acţiune ale celor pe care i-am desemnat să ne conducă. Proiecte de ţară sunt la tot pasul în România, trebuie doar să alegi unul şi să treci la treabă. Dar de ce să faci asta, când „merge şi aşa”, că şi filosofia asta politico-socială e tot un proiect de ţară, la urma urmei. Sau cum a spus şi preşedintele Iohannis: „Ştim cu toţii că în România s-au făcut strategii de toate felurile, dar multe au rămas pe hârtie în diverse sertare, de obicei guvernamentale”. Ştim, evident că ştim, că doar facem toţi parte din acest proiect de ţară de carton.
