Lupta anticorupţie este un bine (nu un rău) necesar – pentru majoritari, ca şi pentru minoritari. Problema este că, la nivel politic, există o alianţă care, în caz că nu e distrusă la timp, va devia România într-un asemenea fel încât nici cel mai inedit Oracol n-ar fi în stare să prevadă proporţiile eşecului. În materie de consecinţe, bineînţeles.
Pe numele deputatului Marko Atilla, de la UDMR, au picat din Cerul DNA două cereri de reţinere şi arestare, ambele transmise Parlamentului.
Omul e implicat în dosarul retrocedărilor ilegale, în care fosta şefă a DIICOT, Alina Bica, fostul şef al ANI, Horia Georgescu, şi deputatul Theodor Nicolescu se află în arest preventiv.
Prima cerere, care datează de la sfârşitul anului trecut, a fost rezolvată de Camera Deputaţilor cu aviz pozitiv, votat de plen. Ce folos? A doua zi, domnul deputat a trecut graniţa.
Cealaltă, de dată mult mai recentă, zace pe rol, aleşii nereuşind să-i dea undă verde, deşi au toate pârghiile la o aruncătură de băţ. Teama de anticorupţie, principiile inversate, poate şi lenea îi împiedică pe deputaţi să întindă mâna după ele, să le apuce şi să le activeze.
Nu mai punem la socotală faptul că, la nivelul Parlamentului României, demnitarii care compun majoritatea, dar şi colegii lor din UDMR n-au nicio tresărire de spirit şi de bun simţ că Marko Atilla e, totuşi, un suspect care a părăsit ţara tocmai când justiţia s-a pus pe urmele lui.
Din acest punct de vedere, se poate spune că circumstanţa agravantă a deputatului UDMR e întrecută numai de circumstanţa agravantă imputabilă politicienilor care ignoră detaliul de mai sus şi sfidează alegătorii pe care, cu siguranţă, îi consideră „mai jos”.
Se poate spune, zic, pentru că de-ar fi numai atât!
Or, nu, nu este, în condiţiile în care pe piedestalul tergiversării actului de justiţie în cazul Marko Atilla ar trebui plasat foarte sus partidul condus de Kelemen Hunor.
UDMR, a cărui menire fuge ca vântul şi ca gândul de cea a formaţiunilor politice dintr-un stat de drept, continuă să-i facă suspectului servicii generoase.
Liderul însuşi a închinat ode neobosite nevinovăţiei lui Marko Atilla, ca şi cum instanţa s-ar fi pronunţat definitiv şi irevocabil în acest sens. Ca şi cum el personal ar fi fost marele absent al orelor de democraţie, deşi, când nu e vorba de corupţii din ograda proprie, preşedintele UDMR pare a îmbrăca haina de profesor.
A făcut pe avocatul lui Marko de nenumăratre ori şi mai ales după ce colegu-i şi-a găsit culcuş în Ungaria, unde, înţeleg tot dintr-o declaraţie a lui Kelemen Hunor, s-au întâlnit, au discutat, cine ştie, şi-or fi plâns unul altuia pe umăr.
Dar, iarăşi, de-ar fi fost cazul Marko Atilla unica rătăcire a oilor (sensul biblic, vă rog) din UDMR!
Însă nu, nu este.
Kelemen Hunor & Co. l-au apărat fără rezerve Borboly Csaba, preşedintele Consiliului Judeţean Harghita, cercetat de procurori pentru fapte de corupţie. L-au apărat ca soldaţii din tranşee pe Laszlo Borbely, fost ministru, şi el acuzat de fapte de corupţie, salvat în extremis de urmărirea penală printr-un vot lipsit de scrupule în Camera Deputaţilor.
Vara trecută, deputatul Mate Andras Levente a fost pictat în culorile martiriului de către colegii din UDMR, după ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie l-a condamnat la şase luni de închisoare cu suspendare într-un dosar în care e acuzat că şi-a angajat soţia la cabinetul parlamentar. „Uniunea este solidară cu Máté András Levente”, spunea la vremea respectivă Kelemen Hunor, care lăcrima că nu îneţelege sentinţa instanţei supreme şi caracteriza decizia ICCJ drept una „bizară”.
Din acest punct de vedere, vedeţi vreo diferenţă, mică şi cât o furnică, între deschiderea lui Kelemen Hunor spre statul de drept şi apetenţa Elenei Udrea pentru o justiţie egală pentru toţi? M-aş mira!
Vedeţi, în schimb, vreo secvenţă care nu se suprapune între ieşirile liderului UDMR şi reacţiile omologului de la PSD? E pur retorică întrebarea.
Dar apropo de UDMR şi PSD: deşi uneori dau impresia că nu le mai place în aceeaşi barcă (caz care, de obicei, se traduce prin ieşirea UDMR de la guvernare, deci aparent părintr-o despărţire), cele două formaţiuni sunt, totuşi, mult mai intim legate.
Practic, din perspectiva raportării la lupta anticorupţie, conexiunea lor nu dispare niciodată.
E drept, se manifestă, subteran, dar asta nu înseamnă că ea nu există. Iar firele alea invizibile sunt tocmai suspecţii de corupţie din rândurile lor.
Şi Victor Ponta, şi Kelemen Hunor duc, din punctul ăsta de vedere, aceeaşi politică nefericită, de formare a unui zid imens şi sfidător în jurul uscăturilor.
Iar partea cu adevărat perversă este că în tot acest joc au nevoie unii de alţii.
Ultimele dovezi strigătoare le-au furnizat cazurile Lazlo Borbely şi Marko Atilla, în care PSD a pozat în aliatul de nădejde al UDMR.
Ca atare, cum să-l mai iei în serios pe Kelemen Hunor când vorbeşte pompos despre integrare aîn Uniunea Europeană, valorile europene, anvergura occidentală şi multiculturală a formaţiunii sale, dorul de o Românie civilizată şi de politicieni aflaţi în slujba cetăţeanului?
Cât timp să-i aducem ofrandă liderului UDMR naivitatea noastră – români sau maghiari fiind – din moment ce, în linii mari, abordarea sa în materie de luptă cu marea corupţie nu diferă de abordarea Plagiatorului-şef Victor Ponta?
Cum să mergi înainte ascultându-i lui Kelemen Hunor sforăitoarele sporovăieli despre statul de drept, când ştii că totul se va opri subit şi fără explicaţii atunci când un primar, şef de CJ, senator, deputat sau ministru de-al său cade în vizorul procurorilor anticorupţie?
Teoretic, vârsta, experienţa politică, chiar şi anvergura sa culturală l-ar recomanda pe Kelemen Hunor pentru un cu totul alt rol.
Din păcate, fie nu e capabil să facă faţă presiunilor interne care vin în cascadă asupra sa, fie pur şi simplu, în ciuda tuturor atuurilor teoretice, el asta crede, Kelemen Hunor nu e cu mult mai vizionar sau corect decât expiratul înainte de vreme Victor Ponta.
Or, un destin mai nedemn de atât cu greu ar fi de închipuit.
Scriam într-un editorial din 22 decembrie 2013 (Pedeserizarea UDMR stimulează "mica unire" dintre români şi maghiari) că „practic, în afară de cele câteva elemente clasice ale politicii sale, vechi de 24 de ani, precum folosirea limbii maghiare, autonomia şi plăcuţele bilingve, singura activitate în care UDMR investeşte o energie pe măsură, poate chiar mai mare, ţine de blocarea activităţii DNA, respectiv ANI şi de amendarea legislaţiei, în funcţie de nevoile pe care le au avocaţii apărării din dosarele de mare corupţie”.
Şi detaliam la vremea respectivă: „În timp ce lumina reflectoarelor cade în perioada aceasta pe dansul golănesc executat de parlamentarii puterii, în spatele scenei, pe la colţurile cortinei şi printre rândurile în care stau spectatorii îşi vede neîntrerupt de treabă o altă categorie de actori. Spectacolul lor e ceva mai silenţios, dar efectul creat la fel de nociv. Arta lor nu diferă de cea a colegilor din PSD, PNL şi PC, prin urmare scopul este identic: modelarea prezentului şi a viitorului conform intereselor unui grup restrâns, ale unei aşa-zise elite a momentului, care nu se mai căzneşte în ultima vreme să-şi ascundă compatibilitatea cu standardele după care operează reţelele de crimă organizată. Nu respectă reguli, nu dau doi bani pe principii, iar faptul că pun în pericol o arhitectură naţională delicată de relaţii inter-instituţionale şi internaţionale, cu greu ţesută, aduce uneori mai degrabă cu un element programatic al agendei lor, decât cu un accident de parcurs. Poate aţi ghicit, poate nu, dar este vorba de UDMR. Am considerat că e un bun moment să reflectăm asupra prestaţiei partidului condus de Kelemen Hunor după ce săptămâna trecută a ieşit la iveală proiectul a trei parlamentari ai acestei formaţiuni – Mate Andras Levente, Marton Arpad şi Seres Denes – privind modificarea Legii de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale. În esenţă, iniţiativa (sprijinită ulterior şi de alţi aleşi ai PNL, PSD, PPDD, UDMR şi ai minorităţilor naţionale) scotea din dulap un schelet care abia fusese închis acolo în 2010: transformarea excepţiilor de neconstituţionalitate în levierul cu care politicieni ca Adrian Năstase, Marian Oprişan sau Dinu Patriciu au spart în trecut vitrinele luptei anticorupţie. În acest sens, Mate Andras Levente (el însuşi trimis în judecată pentru conflict de interese), Marton Arpad şi Seres Denes au conceput o schemă câştigătoare în doi paşi: 1. Suspendarea proceselor cât timp Curtea Constituţională judecă excepţia de neconstituţionalitate formulată. 2. Instanţa la care a fost ridicată excepţia să fie obligată să sesizeze Curtea Constituţională. Aş mai remarca aici un amănunt: pe lângă cei trei băieţi deştepţi ai luptei împotriva anticorupţiei, în calitatea lor de iniţiatori, UDMR a mai avut un reprezentant de vază, în persoana deputatului Marko Attila. E drept, nu tot ca iniţiator, ci ca susţinător al ideii şi semnatar al proiectului, în condiţiile în care are dosar pe rol. Deputatul Attila a fost condamnat, în prima instanţă, la trei ani de închisoare, pentru abuz în serviciu. Cu aviz negativ de la Consiliul Legislativ, Guvern şi CSM şi cu un vot similar dat în Comisia Juridică (după ce fusese introdus în mare secret pe ordinea de zi), proiectul celor trei de la UDMR a căzut. A căzut pe moment, pentru că ar mai putea avea o şansă la Senat, aşa că merită în continuare toată atenţia”.
Ei bine, vede cineva vreo schimbare de mentalitate, vreo remuşcare, vreo minimă moralia la nivelul elitei UDMR, de atunci – decembrie 2013 – şi până azi – aprilie 2015?
Mica unire pe care o pomeneam în titlu nu a devenit încă o realitate a zilelor noastre, asta e evident.
Totuşi, nu doar că logica simplă şi banalităţile interesului comun mă fac să cred încă în ea, dar concluzia de atunci îmi pare, azi poate mai mult chiar ca atunci, de o naturaleţe, o tărie şi o actualitate apăsătoare şi de netăgăduit: „Trăim unul dintre acele momente care, paradoxal, favorizează creşterea coeziunii sociale. Este unul dintre acele momente în care, dacă doresc o viaţă decentă şi, implicit, menţinerea României pe orbita statului de drept, majoritarii şi minoritarii din această ţară sunt obligaţi să acţioneze împreună.”
I-o dedic deschis lui Kelemen Hunor, doar lui, căci Victor Ponta e caz fără speranţă.
Însă şi Kelemen Hunor, cine ştie, poate predă cumva ştafeta unuia mai european pe bune ca el.
Şi-ar şterge nenumărate păcate, greşeli, reziduuri din mize personale, ar face, astfel, din UDMR un partid cu care poţi ieşi în lume.
Ştiu că, prin asta, ar supăra nişte tartori din Ungaria, ar da peste cap unele calcule.
Dar până şi micul tiran de la Budapesta are un jilţ vremelnic.
Îl ajută Moscova pe Vicktor Orban, asta e drept, dar nici cei de acolo, de la Kremlin, cu toate că şi-o doresc, s-ar putea să nu fie în stare să termine cursa.
