1. „Reproşez ONG-iştilor de azi oportunismul şi faptul că nu continuă ce a început generaţia noastră. La începuturile anilor '90, ne-am propus să creăm o intelectualitate romă. Şi am rezolvat asta cu locurile speciale pentru romi în universităţi. Aceşti noi intelectuali au fărâmiţat etnia romilor în 1.000 de ONG-uri după principiul «poate mai ciupim un proiect», însă niciodată nu se ştie finalitatea". Aşa sunau cuvintele sociologului rom Vasile Burtea, nu mai departe de începutul anului trecut, rostite într-un interviu acordat României Libere. Domnul Burtea este unul dintre pionierii mişcării civice rome de la noi, iar diagnosticul său reflectă în bună măsură realitatea. Organizaţiile nonguvernamentale au ingerat cantităţi rezonabile de bani (zeci de milioane de euro în ultimii ani) pentru a susţine integrarea socială şi sprijinirea în diverse alte forme a comunităţii. Rezultatele din teren arată însă că nu s-a întâmplat nimic notabil.

2. La rândul ei, Agenţia Naţională pentru Romi a jucat constant doar rolul poligon de trageri pentru armatele de interese politice.  E drept, soarta ANR nu diferă cu nimic de cea a altor instituţii publice, prizoniere în hamul căpuşării şi politizării.

3. Mai mult, puternice reţele mafiote, specializate în diversele forme ale traficului de persoane, acţionează tot mai eficient în Occident. În România însă, interlopii-şefi sunt de neatins şi încasează liniştiţi zecile de milioane de euro produse subteran în Franţa, Marea Britanie, Spania, Italia şi alte state din Vest.

Măcar din aceste motive, pentru comunitatea romă şi pentru imaginea externă a României ar fi fost împotriva firii să apară progrese semnificative. Zilele acestea culegem din nou roadele nepăsării. Acum, noncombatul autorităţilor române în faţa „internaţionalei" infractorilor şi proiectele de inserţie socială a romilor, care înghit sume uriaşe, dar nu întorc rezultate concrete, au inflamat într-atât de mult Parisul încât au împins la limită discursurile unor oficiali precum preşedintele Nicolas Sarkozy, ambasadorul Henri Paul sau secretarul de stat pentru Afaceri Europene, Pierre Lellouche. 

Este drept ceea ce nota recent cotidianul Le Monde în ceea ce priveşte pericolul ca declaraţiile acide provocate de activitatea infracţională a unor cetăţeni de etnie romă în Franţa să conducă la acte absurde de violenţă îndreptate împotriva unor nevinovaţi. Însă, dincolo de chestiunile de principiu, responsabilitatea pentru starea de fapt şi pentru consecinţele ei viitoare aparţine, în primul rând, statului român, care, în loc să-şi rezolve problemele din bătătură, a ales, de 20 de ani, cea mai simplă şi cinică soluţie: să le exporte.  La acest capitol, sunt sigur că, neoficial, mulţi dintre responsabilii de la Bucureşti s-au bucurat ca la nuntă că infracţionalitatea din ţară s-a relocat peste graniţe. Misiunea poliţistului, munca procurorului, răspunderea ministrului şi a premierului, oricare ar fi fost numele acestora, au devenit astfel mult mai simple. În paralel, corupţia autohtonă şi-a ascuţit coatele. Să judecăm senini: protecţia de care  se bucură mulţi capi ai reţelelor mafiote care coordonează infracţionalitatea transfron‑­talieră romă nu este gratuită. Ei finanţează cu bani negri gulere albe şi îşi transformă inamicii naturali (reprezentanţi ai statului român) în asociaţi de nădejde.

Acum, spre deosebire de Italia, Franţa a ales să pună România la punct folosind un instru­ment „european" cât se poate de tăios: barieră la intrarea în spaţiul Schengen. În pofida aparenţelor, acest duş rece ne-ar putea prinde chiar bine. Dacă îl vom ignora şi dacă ameninţarea secretarului pentru Afaceri Europene de la Paris se va concretiza, vom putea mulţumi conducerilor care s-au succedat la Bucureşti pentru înfăptuirea celei mai „populare" forme de izolare a României pe plan internaţional.