Că tot e vremea dezvăluirilor din zona diplomatică, am auzit nu demult într-o conversaţie la o ambasadă (nu, nu cea americană), o doamnă venerabilă apărând neobişnuitele preferinţe ale liderului PNL în materie de alianţe - Ponta şi Voiculescu - folosind un argument care împletea în mod curios fatalismul românesc cu un pragmatism de sorginte - hélas - americană: În ultimii 20 de ani, numărul românilor care aderă nesminţit de la valorile modernităţii occidentale - libertate individuală, proprietate privată, dreptate procedurală, democraţie - a rămas constant într-o dezesperantă minoritate, gravitând în jurul celor 2-3% care în 1990 au votat pentru partidele istorice. Majoritatea covârşitoare este formată din masa inertă a nostalgicilor după comunism (56%) manipulată cinic de membri ai fostei clase dominante - comunişti şi securişti - deveniţi membri ai actualei clase dominante. Asta e, ăştia suntem, spunea venerabila doamnă. Falimentul moral este total şi angajamentul democratic fragil.

Ce te faci însă dacă vrei să îndrepţi răul făcut şi să duci ţara spre modernitatea mult visată, dacă vrei să îţi asumi sarcina de a duce lucrurile mai departe? În mod clar nu te poţi baza pe acest nucleu dur de „talibani", „fundamentalişti" ai Vestului în declin. Mai întâi, pentru că sunt prea puţini şi apoi pentru că nu te poţi baza pe ei: prea încorsetaţi de haina strâmtă a principiilor, prea radicali, inflexibili şi puţin dispuşi la compromis, prea maniheişti şi rudimentari în intransigenţa lor nejustificată pe care o numesc ipocrit „claritate morală". Singura opţiune la îndemână dacă vrei să construieşti este să te faci frate cu securiştii şi comuniştii până treci puntea modernităţii, să stăpâneşti arta compromisului şi a nuanţelor infinitezimale de gri până când „Binele" şi „Răul" devin nonsensuri triviale. Numai în felul acesta, numai murdărindu-ţi mâinile şi conştiinţa, se poate face ceva în ţara asta. Sfâşiat între misiunea progresului naţional şi imperativul moral, adevăratul om de stat ştie că nu poate face decât un singur lucru -să îşi vândă sufletul.

O ţară în care cele de mai sus ar fi adevărate ar fi o ţară tristă şi fără speranţă. România este o ţară tristă. Statul este disfuncţional, politicienii „uşor de cumpărat" de către oligarhia comunisto-securistă autohtonă, justiţia este neputincioasă. Competenţa este subordonată intereselor de grup, meritul, apartenenţei la castă iar integritatea e supusă adeziunii de partid. Nu suntem capabili să ne conducem singuri şi să facem din România un loc în care să te simţi bine şi să doreşti să trăieşti. Dacă suntem lăsaţi de capul nostru iese prost. Cele mai mari reuşite ale României din ultimii 20 de ani - aderarea la UE şi la NATO - le-am făcut sub presiunile şi ghidajul atent al altora. Dar aderarea la NATO şi UE nu au făcut din România o ţară mai demnă de a fi iubită decât era cu zece ani în urmă. Este treaba noastră să o facem astfel şi am eşuat de fiecare dată pentru că ne-am resemnat să credem că nu poţi realiza ceva dacă nu îţi vinzi sufletul. Treci de partea cealaltă a oglinzii şi vei avea acces la darurile până acum interzise. Rămâi de partea asta şi nu vei avea parte decât de propria-ţi reflexie tristă şi schimonosită. Pare lipsit de speranţă.

Dar speranţa se găseşte la cei 2-3%, care au refuzat în toţi aceşti ani să facă pactul cu diavolul, care şi-au păstrat claritatea morală şi în faţa batalioanelor minereşti şi în faţa poliţiei politice a lui Năstase şi în faţa cântecelor de sirenă ale oligarhiei. Sunt o mână de oameni care au ştiut întotdeauna care trebuie să fie drumul României: să rupă cu trecutul comunist, să iasă din sfera de influenţă rusească şi să îşi reia locul în sânul civilizaţiei occidentale, o ţară de oameni liberi, demni şi prosperi. Şi da, de cele mai multe ori a merge pe acest drum a însemnat a merge alături de prietenii americani. Astăzi, pentru această vină, sunt numiţi trădători şi vânzători de ţară. Dar acesta nu este motiv de disperare pentru că, vorba lui T.S. Eliot, „nu există Cauză Pierdută pentru că nu există Cauză Câştigată. Luptăm pentru cauze pierdute pentru că ştim că înfrângerea şi disperarea noastre pot prefaţa victoria succesorilor noştri chiar dacă această victorie va fi ea însăşi temporară. Luptăm ca să ţinem ceva în viaţă mai degrabă decât pentru triumful acestui ceva".