De când cu amplificarea campaniei anticorupție, dar mai ales de când cu frenezia mediatică din jurul arestării Elenei Udrea, apar tot mai multe voci publice care atrag atenția fie că „spectacolul cătușelor” subminează ordinea liberală a României și deschide calea instaurării unei populiste „republici a procurorilor”, deci se impune urgent o formă de „control”, fie că, prin anchetele sale îndreptate spre toate punctele cardinale, DNA pustiește ogoarele politicii românești, care devine astfel vulnerabilă la ascensiunea partidelor populist-extremiste și, prin urmare, pentru interesul național ar fi dezirabil s-o lăsăm mai ușor cu anticorupția. Ambele puncte de vedere sunt fundamental greșite. Anticorupția este leacul, nu boala societății românești.
Elena Udrea va trebui să rămână în istorie ca omul care a pus la pământ, aproape de una singură, legitimitatea clasei politice post-decembriste. Dacă acuzațiile aduse de DNA privind corupția generalizată de la Ministerul Turismului și Dezvoltării și cele privind schema de fraudare a statului prin retrocedări ilegale împreună cu Alina Bica și Dorin Cocoș vor fi confirmate prin hotărâri ale instanțelor, efectul indirect al acestui verdict va fi delegitimarea aparentă a reformei Justiției din ultimii zece ani. Spunem „aparentă” pentru că, sperăm că măcar atâta lucru este limpede că, în absența acestor reforme care au avut drept efect- fie-ne iertat barbarismul – insularizarea DNA de influența politică și întărirea autorității puterii judecătorești, un caz Udrea nu ar fi fost posibil în 2004. Udrea a devenit, așadar, victima succesului reformei Justiției declanșată de Monica Macovei și susținută politic de Traian Băsescu din funcția de președinte. Este o ironie care ar trebui să constituie o probă că anticorupția merită susținută chiar împotriva oamenilor care au susținut-o temporar, precum Băsescu. Dar nu așa se văd lucrurile dinspre grupurile de interese. Pentru adversarii statului de drept, cazul Udrea reprezintă confirmarea că „toți sunt la fel”, că nu există nici o diferență morală între Udrea și Hrebenciuc, între Traian Băsescu și Adrian Năstase, între PSD și PDL (și PNL, dacă luăm în considerare cel puțin ultimul caz, David) sub aspectul corupției generalizate. Dacă nu există nici o diferență, dacă toți sunt la fel de corupți, atunci și reformele din Justiție sunt lovite de nulitate etică – Băsescu a mimat, sau, parafrazându-l pe Iliescu, a „întinat” nobilele idealuri ale anticorupției – și, prin urmare, aceste reforme sunt lipsite de valoare, chiar periculoase. Se ajunge astfel, la o fractură logică (spectaculos ilustrată de altfel de ultimul editorial din Observator Cultural) potrivit căreia corupția Elenei Udrea și, prin asociere, a lui Traian Băsescu delegitimează reformele susținute de Băsescu în Justiție care au făcut posibil arestarea Elenei Udrea de către DNA. Ceea ce a reușit cazul Udrea, cum spuneam fără voia ei, să facă, a fost să confirme aparent triumful relativismului moral. În sfârșit, Udrea a dovedit că toți sunt o apă și-un pământ. Nu ne-a referit întâmplător la publicația amintită, care este de multă vreme campioana ideologică a relativismului moral, ci pentru că aceeași publicație a declanșat, ca răspuns, probabil, la odioasa epocă Băsescu, ceva ce se apropie foarte mult de un cult al personalității lui Klaus Iohannis. Am încercat de ceva vreme să căutăm resorturile intelectuale care îl animă și „curentul de gândire” din jurul acestei publicații pare cel mai apropiat de profilul actualul președinte. Ceea ce este periculos din foarte multe puncte de vedere, dar mai ales din acela că se întemeiază pe relativism moral. Relativismul moral justificat aparent de cazul Udrea delegitimează întreaga clasă politică. Acest lucru se vede în sondaje. Încrederea în DNA nu a crescut pentru că a arestat-o și pe Udrea și pe Hrebenciuc, ci pentru că a confirmat în ochii majorității că „toți sunt la fel” și că întreaga clasă politică este falimentară și coruptă. Nu avem probe factuale care să ne facă să credem că majoritatea românilor a dezvoltat un organ democratic mai dezvoltat decât în 2012, când nu i-a păsat nici de democrație, nici de statul de drept, ceea ce înseamnă că în acest pustiu de legitimitate morală și politică poate crește monstrul populismului.
La aceasta se adaugă, deși tot fraudulos din punct de vedere logic, acuzația că prea multă anticorupție pune în pericol structura liberală a statului român, pentru că afirmă supremația instituțiilor de forță – DNA, SRI – asupra celor democratice. Acest argument este cu deosebire insidios, pentru că, pe de o parte, există precedente istorice în care dictatorii s-au folosit de anticorupție pentru a întări sistemele represive și pe de alta, pentru că așază spectrul suspiciunii de „iacobinism extremist”, eventual fascist deasupra partizanilor campaniei anticorupție. În acest context, este de remarcat preluarea, din presa europeană de stânga a indignării față de practica așa-numitului ritual al „perp walk” american (acum și românesc) tradus ca spectacol al cătușelor degradant pentru demnitatea acuzatului. De parcă de asta le-ar păsa minților liberale din România, de onoarea nereperată a Elenei Udrea plimbată cu cătușe. Dar orice argument este bun câtă vreme pune la îndoială acțiunile DNA.
Soluția lor? Controlul. A scris-o proaspătul director al SRI, Eduard Hellvig, acum o lună: „Înțelegem, în aceste zile, ce riscuri majore pentru statul român au fost evitate datorită efortului de voinţă al cetăţenilor. De aceea, cred că trebuie să construim pe baze sănătoase un sistem prevăzut cu anticorpii necesari pentru a nu mai fi posibilă întovărăşirea, atât de toxică, între obscurul rău famat şi sfera politică. În acest sens, pe lângă măsurile cu caracter judiciar, consider că se impune o concertare a eforturilor laturii responsabile a clasei politice pentru demararea unor schimbări legislative majore, care să vizeze în special transformarea Parlamentului în corp cu adevărat reprezentativ şi activ în promovarea intereselor cetăţenilor, în for ce îşi exercită eficient misiunea de control democratic la nivel inter-instituţional. (subl. ns). Am mai scris aici că ideea de supremație a Parlamentului este una foarte proastă, așa cum a dovedit-o, de altfel, Partidul Național Socialist, care o avea înscrisă în propriul program. Nicăieri în textul citat domnul Hellvig nu vorbește despre „stat de drept” și mai ales despre separarea, echilibrul și controlul reciproc al puterilor în stat, singura garanție a independenței Justiției și solidității democratice a unei societăți.
Este de bun-simț că anticorupția nu slăbește baza liberală a statului, pentru că altfel ar însemna că, într-un fel misterios, corupția o întărește. Anticorupția nu face decât să scoată la lumină defectele sistemului democratic. Iar treaba Parlamentului nu este să controleze DNA. Este să controleze SRI și să întărească statul de drept pentru a corecta derapajele evidențiate de DNA. După cum treaba președintelui este să asigure echilibrul puterilor.
Din orice punct de vedere rațional, anticorupția nu constituie un pericol populist la adresa democrației românești, ci leacul la boala care macină această democrație din interior.
Cât despre falimentul partidelor tradiționale, nu există nici un pericol real la adresa democrației, pentru că democrația nu începe și nu se termină cu PSD și PNL. Dacă partidele tradiționale vă repugnă, atunci votați cu un partid anticorupție. Tocmai a fost lansat unul nou-nouț condus de Monica Macovei.
