Atentatele teroriste nu mai sunt o excepție, ci tind să devină o regulă. Paris, Bruxelles, Nisa și lista va continua, cu siguranță. Explicațiile sunt multiple. Una dintre ele este că aceste atentate sunt epidemice.
Scriitorul Malcolm Gladwell vorbește, în bestseller-ul „The Tipping Point“, despre un o epidemie a sinuciderilor. Concluzia sa: sinuciderile conduc la mai multe sinucideri. La începutul anilor ’60, sinuciderile erau ceva aproape necunoscut în insulele Microneziei. Din motive necunoscute însă, sinuciderile au început să se înmulțească, până când s-a ajuns, la sfârșitul anilor ’80, ca în Micronezia să existe mai multe sinucideri pe cap de locuitor decât oriunde în lume. Se ajunsese la 160 de sinucideri la 100.000 de locuitori. Imens. „Sinuciderile au devenit aproape un loc comun, fiind declanșate de cel mai mic incident“, spune Malcolm Gladwell.
Iată ce spune Rubinstein în lucrarea „Sinucideri epidemice printre adolescenții din Micronezia“, publicată în 1983: „Idealizarea sinuciderii printre adolescenți pare să fie larg răspândită în anumite comunități din Micronezia și a devenit populară, fiind exprimată în cântece recent compuse în regiune și difuzate la posturile de radio din Micronezia și în inscripțiile gen graffiti care împodobesc tricourile și zidurile liceelor. Mai mulți băieți care au încercat să se sinucidă au afirmat că prima dată când au văzut sau au auzit despre sinucidere aveau 8 sau 10 ani. Tentativele lor de sinucidere par să fie făcute în spiritul mimetismului sau al experimentului. Un băiat de 11 ani, de exemplu, s-a spânzurat în casă, fiind salvat în ultima clipă. A declarat că vroia să «probeze» spânzurătoarea“.
Specialiștii care au studiat fenomenul au tras o concluzie îngrijorătoare: gestul unui om de a-și lua viața poate fi contagios. Sinuciderile conduc la mai multe sinucideri, spune Gladwell. Mai multe studii sociologice demonstrează acest lucru.
Contagiunea nu este rațională sau conștientă. „Atunci când aștept la semafor și este roșu, mi se întâmplă uneori să mă întreb dacă nu ar trebui să trec, să traversez neregulamentar. Apoi altcineva face acest lucru, și atunci îl fac și eu. E un fel de imitație. Primesc permisiunea de a acționa astfel din partea altcuiva care comite un gest inacceptabil. Este o decizie conștientă? Nu-mi dau seama. Poate că ulterior aș putea să meditez asupra distincției. Însă în momentul respectiv nu știu dacă vreunul dintre noi își dă seama în ce măsură decizia sa este conștientă și în ce măsură nu este. Deciziile pe care le iau oamenii sunt subtile, complicate și nu foarte bine înțelese“, spune acesta.
La fel se întâmplă, spune el, în cazul sinuciderilor: când cineva își ia viața, unii oameni, vulnerabili sau cu tulburări mentale, percep acest lucru ca o permisiune. „Articolele despre sinucideri sunt un fel de modalitate naturală de a face publicitate unei soluții la problemele pe care le avem. Există foarte mulți oameni nefericiți, care nu reușesc să ia vreo decizie pentru că sunt deprimați. Trăiesc în suferință. Pe de altă parte, avem tot felul de articole care promovează diverse soluții pentru această situație. Articolele despre sinucideri reprezintă și ele o alternativă“, spune Phillips.
Teoria de mai sus i se aplică, de exemplu, lui Mohamed Lahouaiej Bouhle, francezul care a spulberat cu camionul de 19 tone sute de oameni. Tot despre o sinucidere a fost vorba, dar una în care a luat cu el și 84 de oameni nevinovați, printre care 10 copii. Între el și tânărul de 17 ani care a atacat cu un topor călătorii dintr-un tren din Bavaria există asemănări evidente. Putem presupune și că strigătul „Allah Akbar“ a stat pe buzele amândurora.
ISIS nu trebuie să instruiască oameni special pentru a comite atentate specifice. Epidemia a ajuns în stadiul în care contaminează persoane care par să nu fi avut, în trecut, manifestări evidente radicale. Mediatizarea lor le acordă atentatorilor „permisiunea“ necesară.
Epidemia se extinde, iar Occidentul nu a găsit încă antidotul.
