Citind comentariile aparute ieri in presa pe marginea atacurilor presedintelui la adresa mass-media (sau, mai precis, a trusturilor detinute de Sorin Ovidiu Vantu si de familia Voiculescu), am retinut patru acuzatii: deturnarea atentiei publicului de la gravitatea cazului Ridzi la chestiunea banilor negri sau, mai grav, publici pe care politicienii ii ofera in mod netransparent televiziunilor pentru publicitate mascata; dubla masura flagranta pe care a folosit-o presedintele in iesirile sale publice in, sa zicem, cazurile Atanasiu si Ridzi, fiind evident ca implicarea acesteia din urma in campania electorala a Elenei Basescu i-a atras sustinerea lui Basescu; complicitatea presedintelui la practica finantarii oculte a mass-media de catre politicieni prin tacerea pe care a pastrat-o asupra subiectului desi, dupa propriile spuse, stia de aceste intelegeri inca din 29 mai; atacul nediscriminat la adresa intregii prese sub pretextul denuntarii sus-amintitelor practici.

Prima si ultima dintre cele patru acuzatii merita foarte putina atentie. In primul rand, a discuta despre intentiile presedintelui (deturnare, etc.) se reduce la a discuta despre ce rezida la un moment dat in mintea lui Traian Basescu, ceea ce – cu toata consideratia cuvenita sefului statului – e neinteresant si contraproductiv. E neinteresant pentru ca intentiile si schemele mentale basesciene sunt afacerea intima a lui Traian Basescu si contraproductiv pentru ca nu produce nici un rezultat: daca presedintele neaga ca ar fi avut o astfel de intentie, atunci discutia fie se incheie aici, fie esueaza intr-o cearta de genul "Ba da!", "Ba nu!". In ceea ce priveste atacul "la presa in general", acesta are un temei bun: Traian Basescu are prostul obicei sa nu faca distinctii, nefiind o natura inzestrata cu rafinament si fiind lipsit de capacitatea de a opera cu nuante. Cu toate acestea, Traian Basescu a incasat tone de atacuri din partea presei de cand e presedinte si nu exista dovezi pana in prezent ca ar fi facut presiuni de a limita libertatea de exprimare. Daca il comparam, de exemplu, cu Adrian Nastase, care reusise sa impuna o forma destul de eficienta de cenzura, este limpede ca acuzatia ca Basescu ar intimida "presa in general" este o exagerare. Pe de alta parte, o astfel de acuzatie generala se intoarce impotriva sa: ea este buna pentru a sublinia ca prin atacul la adresa presei Basescu da dovada de inclinatii dictatoriale, dar cade in ridicol atunci cand ne amintim ca la acelasi tertip recurge si OTV: ori de cate ori se intrerupe emisia sau este amendat de CNA pentru toti smintitii care vorbesc cu Ceausescu de dincolo de mormant sau care au vazut-o pe Elodia cumparand paine la Arad, Dan Diaconescu acuza puterea ca vrea sa puna botnita presei.

Celelalte doua acuzatii merita insa dezbatute pentru ca se refera la faptele lui Traian Basescu si acestea sunt relevante in mare masura pentru judecata morala a presedintelui. Totodata, ele deschid calea si spre o evaluare a performantei etice a mass-media. Termenul care poate arunca o lumina asupra acestei incurcate afaceri morale este Deontologia. Da, este adevarat, cuvantul a avut o cariera nefericita la noi, in special multumita unei persoane cu multe frustrari si putine lecturi, dar asta n-ar trebui sa ne descurajeze, dimpotriva. Fara a recurge la cursul scurt de etica, sa spunem ca "deontologie" vine de la elinul "deon", care inseamna "datorie", iar deontologia este incercarea de a determina ceea ce este moral in raport de ceea ce este dator cineva sa faca. Esti dator, de exemplu, sa ai grija de bunastarea propriei familii, dupa cum esti dator sa nu incalci drepturile altor persoane sau esti dator sa contribui la bunastarea comunitatii in care traiesti. Probleme apar, de exemplu, cand feluritele tipuri de datorii pe care le avem intra in conflict. Cazul este clasic: ce faci cand trei copii, dintre care unul este al tau, sunt in pericol sa se inece? Pe cine salvezi primul? La prima vedere, principala ta datorie, datoria "tare", este fata de propriul copil, dar lucrurile nu stau intotdeauna asa. Daca ai, bunaoara, responsabilitati liber asumate fata de comunitatea careia ii apartin copiii, atunci datoria ta este sa salvezi cat mai multi dintre ei, indiferent daca sunt ai tai sau nu. Cred ca devine limpede ca atitudinea presedintelui in cazul Ridzi este moralmente de nesustinut: chiar daca presedintele a incercat sa isi indeplineasca datoriile de parinte si sa "isi protejeze copilul", datoria sa "tare" era fata de sanatatea morala a societatii romanesti, care trebuia salvata chiar cu pretul "inecului" politic al Elenei Basescu. Presedintele a jurat sa respecte Constitutia si aceasta obligatie trece inaintea celei de parinte. De aceea, datoria lui Basescu era sa o suspende pe Ridzi din primele faze ale scandalului si sa solicite anchetarea modului in care au fost cheltuiti banii publici de catre MTS, in special daca acesti bani au ajuns sa cumpere publicitate pentru Elena Basescu. Acelasi lucru in cazul tainuirii relatiilor vinovate dintre oamenii politici si trusturile de presa: datoria lui Basescu era fata de societatea romaneasca, nu fata de clasa politica, PDL sau EBA.

Acest lucru nu inseamna insa ca Traian Basescu nu are dreptate atunci cand denunta toxicitatea pactului dintre trusturile de presa si politicieni. Patronii acestor trusturi nu actioneaza decat in virtutea maximizarii profitului si nu considera ca au vreun fel de datorie morala in afara acesteia si, prin urmare, sunt inclinati sa foloseasca institutiile de media pentru a satisface acest unic scop. Problema este ca mass-media are o serie de indatoriri ce privesc corectitudinea reflectarii evenimentelor si impartialitatea. Pactul dintre moguli si politicieni torpileaza orice incercare de a rezolva acest conflict in avantajul corectitudinii si compromite orice pretentie de deontologie din partea celor aflati in slujba acestora.