Că Traian Băsescu foloseşte des „instituţiile statului" în folosul apropiaţilor şi al propriului partid, nu mai e demult o ştire. Noutatea este că nu mai găseşte vorbe să acopere dezastrul. Cuvintele le-a epuizat demult.

Preşedintele Traian Băsescu şi-a câştigat ultimul mandat prin câteva înşelătorii ridicate la rangul de strategie politică. A spus naţiunii că parlamentarii sunt de vină pentru tot răul din ţară, a repetat că Vântu, Voiculescu şi Patriciu sunt cei trei zmei distrugători care trebuie opriţi  şi a sugerat că dacă nu va câştiga el alegerile, bazele militare americane vor părăsi România, lăsându-ne pradă Moscovei.

Evident că mesaje atât de rudimentare nu şi-ar fi făcut efectul dacă prezidenţiabilii PSD sau PNL ar fi fost la înălţime şi nu ar fi alimentat sistematic astfel de scheme ieftine ( vezi http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/cum-il-ajuta-vantu-si-voiculescu-pe-traian-basescu-196067.html).  Evident că mesaje atât de facile, raportate la standardele unei societăţi pluraliste, cu tradiţie civică şi ierarhii legitime, n-ar fi avut succes dacă societatea noastră nu ar avea atâtea răni numai „bune" de apăsat în momente critice. (Cele mai grave răni sunt colaborarea cu Securitatea, „cine a tras în noi 16-22?" şi Marea Mineriadă; iar ele vor continua să fie instrumentate politic până la rezolvarea dosarelor în Justiţie. Nu întâmplător, „rănile" sunt re-descoperite în aceste zile de aşteptare).

Dar în loc să se mulţumească cu victoria chinuită din decembrie 2009, la mai puţin de un procent diferenţă faţă de următorul clasat, Traian Băsescu a continuat actele de sfidare adresate - culmea! - nu numai celor care nu l-au votat, nu numai celor care au refuzat să meargă la vot, dar chiar şi propriului electorat. Traian Băsescu nu numai că nu mai este preşedintele tuturor românilor, a încetat demult să fie, dar nu mai este nici măcar preşedintele votanţilor săi fideli. Aceştia au acceptat cu greu, dar au acceptat în primăvară „principiul" traseimului drept instrument de redesenare a majorităţii politice. Dar nu a fost de-ajuns. Remanierea guvernamentală de săptămâna trecută s-a dovedit un exerciţiu de aroganţă pe care nici măcar creativul consilier prezidenţial Sebastian Lăzăroiu nu îl putea imagina.

Să-i aduni la un loc pe Valeriu Tabără - un ministru al cabinetului Văcăroiu, vice-lider în partidul lui Funar şi între timp promotor asumat al plantelor modificate genetic în România, pe Ioan Botiş, şeful filialei PSD Bistriţa din vremea lui Adrian Năstase şi pe mai vechea Anca Boagiu - doar pentru că nu se găseşte altcineva în loc, ţine de o neagră comedie. Potrivit regulilor Curţii Constituţionale, preşedintele are dreptul să respingă o singură dată numirile propuse de primul ministru. Dar Traian Băsescu nu a schiţat nici un gest de împotrivire şi a cauţionat fără să clipească afrontul. Dar nici măcar această nouă agresiune logică nu i s-a părut de-ajuns.

Uitând de sceneta jucată în precedentele două zile, cea cu Emil Boc în război cu Traian Băsescu, preşedintele a uitat la învestirea noilor miniştrii, şi să fie sobru, rece şi concis. În loc să se abţină de la orice comentarii cum îi cerea rolul de opozant la aberaţiile lui Emil Boc, Traian Băsescu a omis partitura şi s-a solidarizat cu noii veniţi. „Nu vă voi împinge pe dumneavoastră să anunţaţi, să luaţi măsuri dificile pe care eu să nu mi le asum", a declarat el apăsat. Aşa se face că prietenii lui Traian Băsescu, din PDL sau nu, plătiţi sau nu din bani publici,  trebuie să uite din nou că 2+2=4 şi să-şi contorsioneze minţile să găsească explicaţii.

S-ar cuveni astfel să ne dumirească cum se face că bravul preşedinte, subminat de/solidar cu Emil Boc cel incompetent, nu a găsit pe nimeni mai de încredere decât Valeriu Tabără ca să-i încredinţeze jumătate de ţară, adică agricultura. Mai trebuie explicat şi cât de funcţional poate fi un Guvern în care doi miniştri - Anca Boagiu şi Elena Udrea - au cerut demiterea şefului lor direct, premierul Emil Boc. Şi mai trebuie să explice şi cum de ne-am pomenit cu delegaţia FMI în ţară şi un Jeffrey Franks preocupat dacă Sebastian Vlădescu cel mazilit făcuse gafe atât de colosale. Nu-i aşa că e greu? Nu-i aşa că e imposibil de explicat? Nu-i aşa că nu mai există scuze?

Deci: doi şi cu doi fac patru. Remanierea s-a vrut o detensionare a publicului, după draconicele măsuri in vară, dar n-a rezolvat nici măcar conflictele din PDL. Guvernul Boc nu numai că nu are majoritate pentru reformă, dar nu mai are nici program de guvernare. Direcţia României este dată, în mod jignitor pentru o naţiune de peste 22 de milioane de oameni, exclusiv de acordul cu FMI. Dacă preşedintele nu face ce trebuie ca Guvernul să-şi recapete legitimitatea prin susţinere parlamentară corectă, adică prin anticipate, mandatul său nu va fi decât o halucinaţie, un dezastru genetic scăpat din eprubeta politrucilor dependenţi de putere.

Cum vrea Traian Băsescu să-şi încheie cel de-al doilea mandat rămâne un mister. Strict partinic, cel mai probabil va face PDL în bucăţi pentru ca unele dintre ele să se salveze şi va încuraja continuitatea parazitară Vadim-Becali-Diaconescu (Dan).  Dar pentru România în ansamblu, Traian Băsescu nu mai poate face decât un singur lucru: să nu mai prelungească chinul, să ne lase să venim la vot mai repede. Vom veni.