Este discret, manierat, educat să poată vorbi despre orice, fără să spună mare lucru, stăpânind arta de a fi de acord cu toată lumea și de a nu intra în conflict cu nimeni. Teodor Meleșcanu a ajuns, la 73 de ani, după cum singur se laudă, la „înțelepciunea“ de a (re)aduce „liniștea“ în țară într-o perioadă pe care o consideră „sensibilă“ din cauza conflictului din Ucraina. Dar cât de sănătoasă este o țară în care șeful serviciului de spionaj intră în competiția electorală de pe o zi pe alta? Cât de credibilă rămâne o structură secretă care acceptă ca propriul director să-și pregătească intrarea în cursa electorală în același timp în care conduce serviciul? Oare Serviciul de Informații Externe a vrut să scape de Teodor Meleșcanu? Sau Teodor Meleșcanu a vrut să pună sub semnul întrebării SIE? Ori în spatele acestei operațiuni există un alt plan, care îl folosește pe fostul șef al SIE?
Teodor Meleșcanu are abilitatea de a lucra cu oricine, de a trece de la stânga la dreapta fără probleme și de a fi util tuturor: a fost ministru de Externe în perioada lui Ion Iliescu, ministrul Apărării în guvernarea lui Călin Popescu Tăriceanu și șef al Serviciului de Informații Externe numit de Traian Băsescu. S-ar putea spune că este un om complex, un oportunist sau pur și simplu un pion al sistemului, care este mereu gata să răspundă „necesităților“. „Un om al tuturor anotimpurilor“ – cum l-a definit zilele acestea Adrian Năstase, ferindu-se să intre în alte amănunte.
Teodor Meleșcanu s-a pregătit să intre în cursa electorală fiind șeful spionajului din România. Din această funcție a fost de acord să se folosească pentru strângerea semnăturilor necesare înscrierii sale la Biroul Electoral Central de două personaje cel puțin controversate: Octav Cozmâncă, de la Partidul Dreptății Sociale, și Mircea Dogaru, de la Sindicatul rezerviștilor din armată, servicii și securitate (Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, în Rezervă și în Retragere). Cozmâncă a fost omul de încredere al lui Ion Iliescu, după ce lucrase în prealabil pentru ultimul guvern al regimului Ceaușescu, iar Dogaru este un simpatizant al doctrinei „Noua Rusie“ și cel care a semnat cu premierul Victor Ponta celebrul document privind „desființarea structurilor de poliție politică de tip stalinist și a instrumentelor politice tip Curtea Constituțională, ANI, DNA, CNSAS“. Altfel spus, pentru el n-ar fi lucrat doar studenții unor fundații naționaliste sau unele structuri ale PSD, ci și rețelele foștilor ofițeri din servicii. Ce-i drept, Meleșcanu se dezice acum de această armată de rezerviști și de necunoscutul partid al lui Cozmâncă. Crede în deviza lui Machiavelli că „scopul scuză mijloacele“ și că discursul său serios și pro-atlantist va acoperi rumorile interne, iar pozițiile sale oficiale din ultimii ani vor determina cancelariile occidentale să-l agreeze ca pe „răul mai mic“.
Saltul brusc de la șefia serviciului de spionaj în cursa electorală nu se potrivește totuși prea bine cu profilul de „liberal“ și „democrat“ pe care îl afișează Teodor Meleșcanu. Programul lui pe termen scurt ar putea fi însă pe placul multora, fiindcă pleacă de la premisa reformării Constituției, reducerii numărului de parlamentari și revenirii la mandatul de patru ani al președintelui, în așa fel încât alegerile parlamentare și prezidențiale să poată fi din nou simultane încă din 2016. Deci fostul șef al SIE ar fi de acord să aibă doar un mandat de 2 ani, mizează pe un guvern de „uniune națională“, vrea ca România să devină un stat „jucător“ în politica externă, propune „negocierea“ internă în locul „conflictului“ și renunțarea la „limbajul dublu“, ca politică de stat.
Teodor Meleșcanu, fost senator liberal până la numirea sa ca director al SIE, intră în cursa prezidențială ca „rezervă“ a lui Klaus Iohannis, fiindcă, fără o structură de partid care să-l ajute în campania electorală, nu are nici o șansă să aibă un scor cât de cât onorabil. Dacă Iohannis va fi nevoit să se retragă din cauza procesului de incompatibilitate, fostului șef al spionajului românesc i s-ar putea deschide calea spre președinție, dacă nu, nu.
Dincolo de astfel de calcule, de necesitatea „salvatorilor“ în campaniile electorale, ceea ce se vede cu ochiul liber este intervenția serviciilor pentru „corectarea“ cursului politic. O soluție riscantă pentru democrația autohtonă, care ne aruncă înapoi în istorie.
